Iov 14 | Noua Traducere Românească

Noua Traducere Românească

1 Omul născut din femeie are zile puține, dar pline de necaz. 2 Răsare ca o floare și se usucă; fuge ca o umbră și nu rămâne. 3 Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om? Mă chemi Tu la judecată cu Tine? 4 Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat? Nimeni! 5 Zilele omului sunt hotărâte. Tu cunoști numărul lunilor lui și i‑ai pus hotare pe care nu le poate trece. 6 Așa că întoarce‑Ți privirea de la el și lasă‑l, în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui. 7 Căci, pentru un copac, mai este speranță: dacă este tăiat, el continuă să se schimbe, și lăstarii lui nu încetează să crească. 8 Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ și‑i piere trunchiul în țărână, 9 la mireasma apei va înmuguri și va da ramuri ca o plantă. 10 Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga; omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este. 11 Așa cum apele se evaporă din mare, iar râul seacă și se usucă, 12 tot așa omul se culcă și nu se mai ridică; cât vor fi cerurile nu se mai trezește, nici nu se mai scoală din somnul lui. 13 O, de m‑ai ascunde în Locuința Morților, de m‑ai acoperi până Îți trece mânia și de mi‑ai hotărî o vreme când să‑Ți amintești de mine! 14 Dacă un om moare, oare va mai trăi? În toate zilele trudei mele, aș aștepta până va veni schimbarea trupului meu. 15 Atunci mă vei chema, și‑Ți voi răspunde; vei tânji după lucrarea mâinilor Tale. 16 Atunci îmi vei număra pașii și nu‑mi vei mai ține în seamă păcatul; 17 vei pecetlui fărădelegea mea într‑un sac și‑mi vei acoperi nelegiuirea. 18 Dar așa cum munții cad și se surpă, iar stânca este mutată din locul ei 19 și așa cum apa sapă în piatră, iar torenții spală pământul, tot așa distrugi Tu speranța omului. 20 Îl învingi pentru totdeauna și el se duce; îi schimbi înfățișarea și apoi îl izgonești. 21 Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe, dacă sunt înjosiți, el nu vede. 22 El simte doar durerea trupului său și bocește doar pentru sine.“

New International Reader’s Version

de la Biblica

1 ‘Human beings have only a few days to live. Their lives are full of trouble. 2 They grow like flowers, and then they dry up. They are like shadows that quickly disappear. 3 ‘God, do you even notice them? Will you let them appear in your court? 4 Who can bring what is pure from something that isn’t pure? No one! 5 You decide how long anyone will live. You have established the number of his months. You have set a limit to the number of his days. 6 So look away from him. Leave him alone. Let him put in his time like a hired worker. 7 ‘At least there is hope for a tree. If it’s cut down, it will begin to grow again. New branches will appear on it. 8 Its roots may grow old in the ground. Its stump may die in the soil. 9 But when it smells water, it will begin to grow. It will send out new growth like a plant. 10 No man is like that. When he dies, he is buried in a grave. He takes his last breath. Then he is gone. 11 Water dries up from lakes. Riverbeds become empty and dry. 12 In the same way, people lie down and never get up. People won’t wake or rise from their sleep until the heavens are gone. 13 ‘I wish you would hide me in a grave! I wish you would cover me up until your anger passes by! I wish you would set the time for me to spend in the grave and then bring me back up! 14 If someone dies, will they live again? All the days of my hard work I will wait for the time when you give me new life. 15 You will call out to me, and I will answer you. You will long for the person your hands have made. 16 Then you will count every step I take. But you won’t keep track of my sin. 17 The wrong things I’ve done will be sealed up in a bag. You will wipe out my sins by forgiving them. 18 ‘A mountain wears away and crumbles. A rock is moved from its place. 19 Water wears away stones. Storms wash away soil. In the same way, you destroy a person’s hope. 20 You overpower them completely, and then they’re gone. You change the way they look and send them to their graves. 21 If their children are honoured, they don’t even know it. If their children are dishonoured, they don’t even see it. 22 All they feel is the pain of their own bodies. They are full of sadness only for themselves.’