1Poporul a început să murmure în auzul DOMNULUI că‑i merge rău. Când DOMNUL a auzit, S‑a aprins de mânie. Focul DOMNULUI s‑a aprins împotriva lor și a mistuit o parte din marginea taberei.2Atunci poporul a strigat către Moise. Moise s‑a rugat DOMNULUI și focul s‑a stins.3Acelui loc i s‑a pus numele Tabera[1], pentru că focul DOMNULUI s‑a aprins împotriva lor.
Poporul se plânge de mană
4După aceea, adunătura de oameni[2] care era în mijlocul lor a poftit cu nesaț, astfel că și fiii lui Israel s‑au plâns din nou și au zis: „Cine ne va da carne să mâncăm? (Ex 12:38)5Ne aducem aminte de peștele pe care‑l mâncam fără plată în Egipt, de castraveți, de pepeni, de praz, de ceapă și de usturoi.6Acum însă ni s‑a uscat sufletul! Nu mai este nimic înaintea ochilor noștri, decât mana aceasta!“7Mana era ca sămânța de coriandru, iar înfățișarea sa era ca înfățișarea bedeliumului[3]. (Gen 2:12)8Poporul umbla prin împrejurimi și o aduna, o măcina în râșniță sau o pisa într‑o piuă mică, apoi o fierbea în oale și făcea turte din ea. La gust era ca o turtă coaptă cu untdelemn.9Când roua cădea noaptea peste tabără, cădea și mana împreună cu ea.10Moise a auzit poporul plângând, fiecare în clanul lui și la intrarea cortului său. Atunci mânia DOMNULUI s‑a aprins foarte tare. Moise a înțeles că ceea ce făceau ei era un lucru rău.11Moise i‑a zis DOMNULUI: – De ce te‑ai purtat atât de rău cu robul Tău? De ce n‑am găsit bunăvoință înaintea Ta[4] și ai lăsat asupra mea povara acestui popor?12Oare eu am conceput poporul acesta? I‑am născut eu ca să‑mi spui: „Poartă‑i la sân cum poartă o doică un sugar“ înspre țara pe care ai jurat părinților lor că le‑o vei da?13De unde să iau carne pentru tot poporul acesta? Căci vin și plâng înaintea mea, zicând: „Dă‑ne carne să mâncăm!“14Nu pot duce singur acest popor, căci este o povară prea grea pentru mine.15Dacă așa Te porți cu mine, Te rog, mai bine omoară‑mă! Omoară‑mă, dacă am găsit bunăvoință înaintea Ta, și nu mă mai lăsa să‑mi văd nenorocirea!16DOMNUL i‑a zis lui Moise: – Adună la Mine șaptezeci de bărbați dintre bătrânii[5] lui Israel, despre care știi că sunt bătrâni ai poporului și supraveghetorii săi. Să‑i aduci la Cortul Întâlnirii și să stea în picioare acolo împreună cu tine. (Deut 19:12; Deut 21:1; Deut 21:18; Deut 22:13; Deut 25:5; Ios 8:10; 2 Sam 3:17; 2 Sam 5:3; 2 Sam 17:4; 1 Re 20:7)17Eu Mă voi coborî și îți voi vorbi acolo. Voi lua din Duhul Care este peste tine și‑L voi pune peste ei. Ei vor purta povara poporului împreună cu tine și astfel n‑o vei mai purta singur.18Să spui poporului: „Sfințiți‑vă pentru ziua de mâine. Veți mânca și carne, pentru că v‑ați plâns în auzul DOMNULUI, zicând: «Cine ne va da carne să mâncăm? Ne era mai bine în Egipt.» De aceea DOMNUL vă va da carne și veți mânca.19Veți mânca nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci de zile,20ci o lună întreagă, până vă va ieși pe nări și vă veți scârbi de ea, pentru că L‑ați respins pe DOMNUL, Care este în mijlocul vostru, și ați plâns înaintea Lui, zicând: «De ce am ieșit oare din Egipt?»“21Dar Moise I‑a zis: – Poporul care este cu mine este de șase sute de mii de oameni care merg pe jos[6], și Tu zici: „Le voi da carne ca să mănânce o lună întreagă!“22Sunt destule turme și cirezi să tăiem? Sunt destui pești în mare să prindem?23DOMNUL i‑a răspuns lui Moise: – Este oare mâna DOMNULUI prea scurtă? Vei vedea acum dacă se va împlini sau nu Cuvântul Meu.
Duhul și cei șaptezeci de bătrâni
24Moise a ieșit și a spus poporului cuvintele DOMNULUI. A adunat șaptezeci de bărbați din bătrânii poporului și i‑a pus să stea de jur împrejurul Cortului.25Apoi DOMNUL S‑a coborât în nor, i‑a vorbit lui Moise, a luat din Duhul Care era peste el și L‑a pus peste cei șaptezeci de bătrâni. Când Duhul S‑a așezat peste ei, au profețit. Dar după aceea n‑au mai profețit.26În tabără rămăseseră doi oameni: unul se numea Eldad, iar celălalt Medad. Duhul S‑a așezat și peste ei. Aceștia erau dintre cei scriși, dar nu ieșiseră la Cort, așa că au profețit în tabără.27Un tânăr a alergat și i‑a spus lui Moise: – Eldad și Medad profețesc în tabără.28Iosua, fiul lui Nun, care‑i slujea lui Moise încă din tinerețe, a răspuns și a zis: – Moise, stăpânul meu, oprește‑i!29Dar Moise i‑a răspuns: – Ești gelos pentru mine? Cine n‑ar da ca tot poporul DOMNULUI să fie alcătuit din profeți și DOMNUL să‑Și pună Duhul Său peste ei!30Apoi Moise s‑a întors în tabără împreună cu bătrânii lui Israel.
Prepelițele
31A venit un vânt de la DOMNUL care a adus prepelițe dinspre mare și le‑a făcut să zboare[7] pe lângă tabără, cale de o zi, de o parte și de alta a taberei, la o înălțime de doi coți[8] de la pământ[9].32Toată ziua aceea și toată noaptea și apoi toată ziua următoare, poporul a adunat prepelițe; cel care adunase cel mai puțin avea zece homeri[10]. Ei și le‑au întins în jurul taberei.33Dar în timp ce carnea le era încă între dinți, înainte să o mestece, mânia DOMNULUI s‑a aprins împotriva poporului și DOMNUL a lovit poporul cu o mare urgie.34Acelui loc i s‑a pus numele Chibrot-Hataava[11] pentru că acolo i‑au îngropat pe cei care au poftit.35De la Chibrot-Hataava, poporul a călătorit spre Hațerot și s‑a oprit acolo.
1Und das Volk wehklagte vor den Ohren des HERRN, dass es ihm schlecht gehe. Und als es der HERR hörte, entbrannte sein Zorn, und das Feuer des HERRN loderte auf unter ihnen und fraß am Rande des Lagers. (Lev 10:2)2Da schrie das Volk zu Mose, und Mose bat den HERRN; da verschwand das Feuer.3Und man nannte die Stätte Tabera, weil hier das Feuer des HERRN unter ihnen aufgelodert war.4Das fremde Volk aber unter ihnen war lüstern geworden. Da fingen auch die Israeliten wieder an zu weinen und sprachen: Wer wird uns Fleisch zu essen geben? (Ex 12:38; Ex 16:3; 1 Cor 10:6)5Wir denken an die Fische, die wir in Ägypten umsonst aßen, und an die Kürbisse, die Melonen, den Lauch, die Zwiebeln und den Knoblauch.6Nun aber ist unsere Seele matt, denn unsere Augen sehen nichts als das Manna.7Es war aber das Manna wie Koriandersamen und anzusehen wie Bedolachharz. (Ex 16:14)8Und das Volk lief hin und her und sammelte und zerrieb es mit Mühlen oder zerstieß es in Mörsern und kochte es in Töpfen und machte sich Kuchen daraus; und es hatte einen Geschmack wie Ölkuchen.9Und wenn bei Nacht der Tau über das Lager fiel, so fiel das Manna mit darauf.10Als nun Mose das Volk weinen hörte, alle Geschlechter miteinander, einen jeden in der Tür seines Zeltes, da entbrannte der Zorn des HERRN sehr. Und auch Mose verdross es.11Und Mose sprach zu dem HERRN: Warum bekümmerst du deinen Knecht? Und warum finde ich keine Gnade vor deinen Augen, dass du die Last dieses ganzen Volks auf mich legst?12Hab ich denn all das Volk empfangen oder geboren, dass du zu mir sagen könntest: Trag es in deinen Armen, wie eine Amme ein Kind trägt, in das Land, das du ihren Vätern zugeschworen hast?13Woher soll ich Fleisch nehmen, um es all diesem Volk zu geben? Sie weinen vor mir und sprechen: Gib uns Fleisch zu essen.14Ich vermag all das Volk nicht allein zu tragen, denn es ist mir zu schwer.15Willst du aber doch so mit mir tun, so töte mich lieber, wenn anders ich Gnade vor deinen Augen gefunden habe, damit ich nicht mein Unglück sehen muss. (Ex 32:32)16Und der HERR sprach zu Mose: Sammle mir siebzig Männer unter den Ältesten Israels, von denen du weißt, dass sie Älteste im Volk und seine Amtleute sind, und bringe sie vor die Stiftshütte und stelle sie dort vor dich, (Ex 18:21; Ex 24:1; Ex 24:9)17so will ich herniederkommen und dort mit dir reden und von deinem Geist, der auf dir ist, nehmen und auf sie legen, damit sie mit dir die Last des Volks tragen und du nicht allein tragen musst.18Und zum Volk sollst du sagen: Heiligt euch für morgen, so sollt ihr Fleisch zu essen haben; denn euer Weinen ist vor die Ohren des HERRN gekommen, die ihr sprecht: »Wer gibt uns Fleisch zu essen? Denn es ging uns gut in Ägypten.« Darum wird euch der HERR Fleisch zu essen geben, (Ex 19:10)19nicht nur einen Tag, nicht zwei, nicht fünf, nicht zehn, nicht zwanzig Tage lang,20sondern einen Monat lang, bis ihr’s nicht mehr riechen könnt und es euch zum Ekel wird, weil ihr den HERRN verworfen habt, der unter euch ist, und weil ihr vor ihm geweint und gesagt habt: Warum sind wir aus Ägypten gegangen?21Und Mose sprach: Sechshunderttausend Mann Fußvolk sind es, mit denen ich lebe, und du sprichst: Ich will ihnen Fleisch geben, dass sie einen Monat lang zu essen haben.22Kann man so viele Schafe und Rinder schlachten, dass es für sie genug sei? Oder kann man alle Fische des Meeres einfangen, dass es für sie genug sei?23Der HERR aber sprach zu Mose: Ist denn die Hand des HERRN zu kurz? Aber du sollst jetzt sehen, ob sich mein Wort an dir erfüllt oder nicht. (Is 50:2; Is 59:1)24Und Mose ging heraus und sagte dem Volk die Worte des HERRN und versammelte siebzig Männer aus den Ältesten des Volks und stellte sie rings um die Stiftshütte.25Da kam der HERR hernieder in der Wolke und redete mit ihm und nahm von dem Geist, der auf ihm war, und legte ihn auf die siebzig Ältesten. Und als der Geist auf ihnen ruhte, gerieten sie in Verzückung wie Propheten und hörten nicht auf.26Es waren aber noch zwei Männer im Lager geblieben; der eine hieß Eldad, der andere Medad. Und der Geist kam über sie, denn sie waren auch aufgeschrieben, jedoch nicht hinausgegangen zu der Stiftshütte, und sie gerieten in Verzückung im Lager.27Da lief ein junger Mann hin und sagte es Mose und sprach: Eldad und Medad sind in Verzückung im Lager.28Da antwortete Josua, der Sohn Nuns, der dem Mose diente von seiner Jugend an, und sprach: Mose, mein Herr, wehre ihnen! (Ex 24:13; Num 13:16)29Aber Mose sprach zu ihm: Eiferst du um meinetwillen? Wollte Gott, dass alle im Volk des HERRN Propheten wären und der HERR seinen Geist über sie kommen ließe! (Ioel 3:1; Mar 9:38)30Darauf kehrte Mose zum Lager zurück mit den Ältesten Israels.31Da erhob sich ein Wind, vom HERRN gesandt, und ließ Wachteln kommen vom Meer und ließ sie auf das Lager fallen, eine Tagereise weit rings um das Lager, zwei Ellen hoch auf der Erde. (Ex 16:13)32Da machte sich das Volk auf und sammelte Wachteln diesen ganzen Tag und die ganze Nacht und den andern ganzen Tag; und wer am wenigsten sammelte, der sammelte hundert Scheffel. Und sie breiteten sie rings um das Lager aus.33Als aber das Fleisch noch zwischen ihren Zähnen war und ehe es ganz aufgebraucht war, da entbrannte der Zorn des HERRN gegen das Volk, und er schlug sie mit einer sehr großen Plage.34Daher heißt die Stätte »Lustgräber«, weil man dort das lüsterne Volk begrub.35Von den »Lustgräbern« aber zog das Volk weiter nach Hazerot, und sie blieben in Hazerot.