2 Împăraţi 7 | Noua Traducere Românească

Noua Traducere Românească

1 Elisei a zis: – Ascultați Cuvântul DOMNULUI! Așa vorbește DOMNUL: „Mâine, pe vremea aceasta, la poarta Samariei, o măsură^[1] de făină aleasă se va vinde cu un șechel^[2] și două măsuri^[3] de orz cu un șechel.“ 2 Dar ofițerul pe brațul căruia se sprijinea regele i‑a răspuns omului lui Dumnezeu, zicând: – Iată, nici dacă ar deschide DOMNUL stăvilarele cerului, nu s‑ar putea întâmpla un asemenea lucru. Elisei a zis: – Iată, vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca de acolo!

Asediul este ridicat

3 La intrarea porții erau patru leproși^[4] care și‑au zis unul altuia: „De ce să stăm aici până vom muri? (2 Re 5:1) 4 Dacă ar fi să intrăm în cetate vom muri din cauza foametei din cetate. Dacă vom sta aici, de asemenea, vom muri. Veniți deci să ne predăm în tabăra arameilor. Dacă ne vor cruța vom trăi, iar dacă ne vor ucide vom muri.“ 5 Astfel, în amurg, ei s‑au ridicat și s‑au dus în tabăra arameilor. Dar când au ajuns la intrarea în tabără, iată că nu mai era nimeni acolo, 6 pentru că Stăpânul făcuse ca arameii să audă zgomot de cai și de care, întocmai ca vuietul unei mari oștiri, și fiecare îi zisese fratelui său: „Iată, regele lui Israel i‑a plătit pe regii hitiților și pe regii egiptenilor^[5] ca să vină împotriva noastră.“ (1 Re 10:28) 7 Astfel, în amurg, ei s‑au ridicat și au fugit, părăsindu‑și corturile, caii și măgarii. Au lăsat tabăra așa cum era și au fugit ca să‑și scape viața. 8 Când au ajuns la marginea taberei, acești leproși au intrat într‑un cort, au mâncat și au băut, au luat de acolo argint, aur și haine și s‑au dus și le‑au ascuns. Apoi s‑au întors, au intrat într‑un alt cort, au luat și de acolo lucruri și s‑au dus și le‑au ascuns. 9 Atunci ei și‑au zis unul altuia: „Nu este bine ce facem! Ziua aceasta este o zi a veștilor bune. Dacă vom tăcea și vom aștepta până în zori, vom fi pedepsiți. Să mergem și să anunțăm la palat!“ 10 Au venit deci, au chemat străjerii de la poarta cetății și le‑au zis: „Noi am intrat în tabăra arameilor și iată că nu era nimeni acolo. Nu se auzea niciun glas de om, ci erau doar cai și măgari legați, iar corturile erau la locul lor.“ 11 Atunci străjerii au strigat și au dat de știre la palat. 12 Regele s‑a trezit în toiul nopții și le‑a zis slujitorilor săi: – Vă voi spune ce vor să ne facă arameii. Știind că suntem înfometați, au ieșit din tabără și s‑au ascuns în câmpie, zicând: „Când vor ieși din cetate, îi vom prinde vii și vom intra în cetate!“ 13 Unul dintre slujitorii lui i‑a răspuns: – Dă‑ne voie să luăm cinci cai din cei care au mai rămas în cetate. Dacă vor rămâne aici, li se va întâmpla același lucru care i se întâmplă acum întregii mulțimi a lui Israel, adică vor pieri așa cum piere toată mulțimea lui Israel. Să trimitem deci și să vedem ce s‑a întâmplat. 14 Au luat două care cu caii lor, și regele i‑a trimis pe urmele oștirii Aramului, zicând: „Duceți‑vă și vedeți ce s‑a întâmplat.“ 15 Au mers pe urma lor până la Iordan și iată că tot drumul era plin cu haine și cu lucruri pe care le aruncaseră arameii în goana lor. Mesagerii s‑au întors și l‑au înștiințat pe rege. 16 Apoi poporul a ieșit și a jefuit tabăra arameilor. O măsură de făină aleasă a ajuns să se vândă cu un șechel, iar două măsuri de orz – cu un șechel, după Cuvântul DOMNULUI. 17 Regele l‑a pus responsabil cu paza porții pe ofițerul pe a cărui mână se sprijinea, dar acesta a murit călcat în picioare de poporul de la poartă, după cuvântul rostit de omul lui Dumnezeu când coborâse regele la el. 18 S‑a împlinit întocmai cum i‑a vorbit omul lui Dumnezeu regelui, când a zis: „Mâine, pe vremea aceasta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de făină aleasă cu un șechel și două măsuri de orz cu un șechel.“ 19 Atunci ofițerul regelui îi spusese omului lui Dumnezeu: „Iată, nici dacă ar face DOMNUL ferestre în cer nu s‑ar putea întâmpla un asemenea lucru.“ Iar omul lui Dumnezeu îi răspunsese: „Iată, vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca de acolo.“ 20 Și într-adevăr așa i s‑a și întâmplat. Poporul l‑a călcat în picioare la poartă și a murit.

Lutherbibel 2017

de la Deutsche Bibelgesellschaft

1 Elisa aber sprach: Hört des HERRN Wort! So spricht der HERR: Morgen um diese Zeit wird ein Maß feines Mehl einen Schekel gelten und zwei Maß Gerste einen Schekel im Tor von Samaria. 2 Da antwortete der Ritter, auf dessen Arm sich der König lehnte, dem Mann Gottes und sprach: Und wenn der HERR Fenster am Himmel machte, wie könnte das geschehen? Er sprach: Siehe, mit deinen Augen wirst du es sehen, doch du wirst nicht davon essen! 3 Und es waren vier aussätzige Männer vor dem Tor, und einer sprach zum andern: Was sollen wir hierbleiben, bis wir sterben? (Lev 13:46) 4 Wenn wir in die Stadt gehen wollten, so ist Hungersnot in der Stadt und wir müssten doch dort sterben. Bleiben wir aber hier, so müssen wir auch sterben. So lasst uns nun hingehen und zu dem Heer der Aramäer überlaufen. Lassen sie uns leben, so leben wir, töten sie uns, so sind wir tot. 5 Und sie machten sich in der Dämmerung auf, um zum Heer der Aramäer zu kommen. Und als sie vorn an das Lager kamen, siehe, da war niemand da. 6 Denn der Herr hatte die Aramäer hören lassen ein Getümmel von Rossen, Wagen und großer Heeresmacht, sodass sie untereinander sprachen: Siehe, der König von Israel hat gegen uns angeworben die Könige der Hetiter und die Könige der Ägypter, dass sie über uns kommen sollen. (2 Re 6:17; 2 Re 19:7) 7 Und sie machten sich auf und flohen in der Dämmerung und ließen ihre Zelte, Rosse und Esel im Lager, wie es stand, und flohen, um ihr Leben zu retten. 8 Als nun die Aussätzigen an den Rand des Lagers kamen, gingen sie in eins der Zelte, aßen und tranken und nahmen Silber, Gold und Kleider und gingen hin und verbargen’s und kamen wieder und gingen in ein anderes Zelt und nahmen daraus und gingen hin und verbargen’s. 9 Aber einer sprach zum andern: Lasst uns so nicht tun; dieser Tag ist ein Tag guter Botschaft. Wenn wir das verschweigen und warten, bis es lichter Morgen wird, so wird uns Schuld treffen. So lasst uns nun hingehen und es dem Hause des Königs ansagen. 10 Und da sie kamen, riefen sie die Torhüter der Stadt und sagten’s ihnen an und sprachen: Wir sind zum Lager der Aramäer gekommen, und siehe, da ist niemand mehr und keine Menschenstimme, sondern Rosse und Esel angebunden und die Zelte, wie sie dastehen. 11 Da riefen es die Torhüter aus, und man sagte es drinnen im Hause des Königs an. 12 Und der König stand noch in der Nacht auf und sprach zu seinen Obersten: Lasst euch sagen, wie es die Aramäer mit uns machen. Sie wissen, dass wir Hunger leiden, und sind aus dem Lager gegangen, um sich im Felde zu verbergen, und denken: Wenn sie aus der Stadt gehen, wollen wir sie lebendig ergreifen und in die Stadt eindringen. 13 Da antwortete einer seiner Obersten: Man nehme fünf Rosse von denen, die noch in der Stadt übrig geblieben sind – ihnen wird es ja doch gehen wie der ganzen Menge, die hier noch übrig geblieben oder schon dahin ist. Die lasst uns senden, um nachzusehen. 14 Da nahmen sie zwei Wagen mit Rossen, und der König sandte sie dem Heer der Aramäer nach und sprach: Zieht hin und seht nach! 15 Und als sie ihnen nachzogen bis an den Jordan, siehe, da lag der Weg voll von Kleidern und Geräten, die die Aramäer in der Eile von sich geworfen hatten. Und als die Boten zurückkamen und es dem König ansagten, 16 ging das Volk hinaus und plünderte das Lager der Aramäer. Und es galt ein Maß feines Mehl einen Schekel und zwei Maß Gerste auch einen Schekel nach dem Wort des HERRN. 17 Aber der König bestellte den Ritter, auf dessen Arm er sich lehnte, in das Tor. Und das Volk zertrat ihn im Tor, sodass er starb, wie der Mann Gottes gesagt hatte, als der König zu ihm hinabkam. 18 Und es geschah, wie der Mann Gottes dem König gesagt hatte, als er sprach: Morgen um diese Zeit werden zwei Maß Gerste einen Schekel gelten und ein Maß feines Mehl einen Schekel im Tor von Samaria. 19 Und der Ritter hatte dem Mann Gottes geantwortet: Und siehe, wenn der HERR Fenster am Himmel machte, wie könnte das geschehen? Elisa aber hatte gesprochen: Siehe, mit deinen Augen wirst du es sehen, doch du wirst nicht davon essen! 20 Und genau so erging es ihm; denn das Volk zertrat ihn im Tor, dass er starb.