1Preise den HERRN, meine Seele! HERR, mein Gott, groß und erhaben bist du, mit Herrlichkeit und Pracht hast du dich bekleidet.2In Licht hüllst du dich wie in ein Gewand, den Himmel spannst du wie ein Zeltdach aus.3Er, der die Säulen seiner Wohnung im Wasser ´des Himmelsgewölbes` errichtet, der Wolken zu seinem Wagen macht und auf Flügeln des Windes erscheint,4der Winde zu seinen Boten macht und Feuerflammen zu seinen Dienern[1] –5er hat der Erde ihr Fundament gegeben, so dass sie für immer und ewig nicht wankt.6Du, ´Gott`, bedecktest sie mit gewaltigen Wassermassen wie mit einem Kleid[2], selbst über den Bergen standen die Fluten.7Doch auf deinen drohenden Befehl hin flohen sie, vor deiner Donnerstimme wichen sie schnell zurück.8So kamen Berge empor, Täler senkten sich. Die Wassermassen aber zogen sich zurück an den Ort, den du für sie bereitet hattest.9Eine Grenze hast du ihnen gesetzt, die sie nicht überschreiten dürfen; nie mehr sollen sie zurückkehren und die ganze Erde bedecken.10Auf Gottes Befehl hin ergießen sich Quellen in die Flusstäler, zwischen den Bergen schlängeln sich ihre Wasserläufe.11Sie tränken die Tiere des freien Feldes, Wildesel löschen dort ihren Durst.12Da finden auch die Vögel ihre Nistplätze, zwischen den Zweigen lassen sie ihre Stimme ertönen.13Von seinen Wohnungen in der Höhe aus bewässert Gott die Berge. Von der Frucht, die seine Werke hervorbringen, wird die Erde gesättigt.14Gras lässt er hervorsprießen für das Vieh und allerlei Pflanzen für den Bedarf des Menschen, damit dieser aus dem Schoß der Erde sein tägliches Brot gewinnt.15Er schenkt Wein, der das Herz des Menschen erfreut, Öl, mit dem er sein Gesicht pflegt, und Brot, das sein Herz stärkt.16Auch die Bäume des HERRN trinken sich satt, die herrlichen Zedern des Libanon, die er gepflanzt hat.17Dort wiederum bauen Vögel ihre Nester, auf den Zypressen nistet der Storch.18Die hohen Berge bieten den Steinböcken Lebensraum, die Felsen sind eine Zuflucht für die Klippdachse.19Gott hat den Mond geschaffen zur Festlegung der Zeiten, auch die Sonne weiß, wann sie untergehen soll.20Du bestimmst, wann es finster wird, und schon kommt die Nacht. Da regen sich dann alle Tiere des Waldes.21Die jungen Löwen brüllen nach Beute, sie verlangen von Gott ihre Nahrung.22Geht dann die Sonne auf, so ziehen sich die Tiere wieder zurück und legen sich nieder in ihren Verstecken.23Nun macht sich der Mensch auf und geht an seine Arbeit, an das, was er zu verrichten hat bis zum Abend.24Wie zahlreich sind doch deine Werke, HERR, alle hast du mit Weisheit ausgeführt, die Erde ist erfüllt von dem, was du geschaffen hast!25Da ist das Meer, schier endlos groß und weit, darin wimmelt es von unzählbar vielen Lebewesen, von kleinen wie von großen.26Dort ziehen Schiffe ihre Bahn, auch ´das Ungeheuer` Leviatan, das du geschaffen hast, um mit ihm zu spielen[3].27Alle Lebewesen hoffen auf dich, dass du ihnen ihre Speise gibst zur rechten Zeit.28Du gibst sie ihnen, sie sammeln alles ein. Du öffnest ´freigebig` deine Hand, und sie werden satt von ´deinen` guten Gaben.29Doch wenn du dein Angesicht verbirgst, dann erschrecken sie. Entziehst du ihnen den Lebensatem, so scheiden sie dahin und werden wieder zu Staub.30Entsendest du deinen Lebensatem, dann werden sie geschaffen. Und so erneuerst du den Anblick der Erde[4].31Die Herrlichkeit des HERRN währe ewig! Möge der HERR sich freuen an seinen Schöpfungswerken!32Er braucht die Erde nur anzublicken, und schon erbebt sie, rührt er die Berge an, dann rauchen sie.33Zur Ehre des HERRN will ich singen mein Leben lang, für meinen Gott musizieren, so lange ich bin.34Möge mein Denken und Sinnen ihm gefallen! Ja, ich will mich erfreuen am HERRN.35Alle, die sich von Gott abwenden, sollen von der Erde verschwinden – es soll keiner mehr da sein, der Gott verachtet. Preise den HERRN, meine Seele! Halleluja!
Psalm 104
Noua Traducere Românească
von Biblica1Suflete al meu, binecuvântează‑L pe DOMNUL! DOAMNE, Dumnezeul meu, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu splendoare și măreție!2Tu Te învelești cu lumina ca și cu o manta; Tu întinzi cerurile ca pe un cort,3și pui grinzile odăilor Tale de sus pe ape. Din nori Îți faci car și umbli pe aripile vântului.4El îi face pe îngerii Săi duhuri[1] și pe slujitorii Săi – un foc arzător.5Tu ai statornicit pământul pe temeliile lui, ca să nu se clatine niciodată.6L‑ai acoperit cu adâncul ca și cu o haină. Apele stăteau pe munți,7dar la mustrarea Ta au fugit, la bubuitul tunetului Tău au luat‑o la fugă.8S‑au scurs de pe munți, au coborât în văi, în locul pe care l‑ai hotărât pentru ele.9Le‑ai pus un hotar peste care nu au voie să treacă, ca să nu se întoarcă și să acopere pământul.10Tu faci să țâșnească izvoarele în albii uscate[2] și ele curg printre munți.11Toate vietățile câmpului se adapă din ele și măgarii sălbatici își potolesc setea acolo.12Pe malul lor își fac cuibul păsările cerului care‑și fac auzit glasul din frunziș.13Din odăile de sus, Tu uzi munții; pământul se satură de rodul lucrărilor Tale.14Tu faci să crească iarbă pentru vite și verdețuri pe care omul să le cultive. Faci să iasă hrană din pământ:15vin care înveselește inima omului, ulei care dă strălucire feței și pâine care întărește inima omului.16Copacii DOMNULUI sunt bine udați, cedrii Libanului pe care El i‑a sădit.17În ei își fac cuibul păsările; barza își are casa în chiparoși.18Munții cei înalți sunt ai țapilor sălbatici, iar stâncile sunt un adăpost pentru viezurii de stâncă.[3]19El a făcut luna să arate vremurile, iar soarele știe când să apună.20Tu aduci întunericul și se face noapte; atunci toate vietățile pădurii încep să mișune.21Puii de leu rag după pradă, cerându‑și hrana de la Dumnezeu.22Când răsare soarele, se adună și se culcă în vizuinile lor.23Atunci iese omul la lucrul lui, la munca lui – până seara.24Ce multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Pe toate le‑ai făcut cu înțelepciune; pământul este plin de vietățile[4] Tale.25Iată marea cât de încăpătoare și de întinsă este! Acolo mișună vietăți fără număr, viețuitoare mici și mari.26Corăbiile o străbat, în ea se joacă Leviatanul[5], pe care l‑ai întocmit Tu. (Hi 3,8; Hi 41,1; Ps 74,14; Jes 27,1)27Toate nădăjduiesc în Tine ca să le dai hrana la vreme.28Când Tu le‑o dai, ele o primesc; când Tu Îți deschizi mâna, ele se satură de bunătăți.29Când Îți ascunzi fața, ele se îngrozesc; când le iei suflarea, ele mor și se întorc în țărână.30Când Îți trimiți Duhul[6], ele sunt create, înnoind astfel fața pământului.31Fie ca slava DOMNULUI să rămână pe vecie! DOMNUL să Se bucure de lucrările Sale,32El, Care atunci când privește pământul, acesta se cutremură, iar când atinge munții, aceștia fumegă.33Voi cânta DOMNULUI cât voi trăi! Voi cânta spre lauda Dumnezeului meu cât voi fi!34Fie‑I plăcută cugetarea mea! Eu mă voi bucura în DOMNUL.35Să piară păcătoșii de pe pământ, și cei răi să nu mai fie! Suflete al meu, binecuvântează‑L pe DOMNUL! Lăudați‑L pe DOMNUL![7]