1Eines Tages sagte Jonatan zu seinem Waffenträger: „Los, gehen wir zu dem Posten der Philister dort drüben!“ Seinem Vater aber sagte er nichts davon.2Saul saß zu dieser Zeit unter dem Granatapfelbaum, der am Rand von Gibea-Migron steht. Etwa 600 Mann waren bei ihm.3Ahija, der Sohn Ahitubs, trug das Efod. Ahitub war der Bruder von Ikabod, dem Sohn von Pinhas und Enkel von Eli, dem Priester Jahwes in Schilo. Von den Männern Sauls wusste niemand, dass Jonatan weggegangen war.4Um zu dem Posten der Philister hinüberzugelangen, wählte Jonatan einen Weg zwischen zwei Felszacken hindurch. Einen nannte man Bozez, den Glänzenden, den anderen Senne, den Stachel.5Sie ragten wie Säulen auf, die eine im Norden auf der Seite von Michmas, die andere im Süden auf der Seite von Geba.6Jonatan sagte zu seinem Waffenträger: „Komm, wir gehen zum Posten dieser Unbeschnittenen[1] dort drüben. Vielleicht wird Jahwe etwas für uns tun, denn für ihn spielt es keine Rolle, ob wir viele oder wenige sind.“7„Tu, was du für richtig hältst“, erwiderte sein Waffenträger, „ich bin immer dabei!“8„Pass auf!“, sagte Jonatan. „Wir gehen ganz offen auf die Männer zu.9Wenn sie dann zu uns sagen: 'Bleibt stehen, bis wir bei euch sind!', dann bleiben wir stehen und steigen nicht zu ihnen hinauf.10Wenn sie aber sagen: 'Kommt herauf zu uns!', dann klettern wir hinauf, denn dann hat Jahwe sie in unsere Hand gegeben. Das soll uns das Zeichen sein.“11So zeigten sich beide dem Posten der Philister. „Sieh da!“, riefen die Philister. „Die Hebräer kommen aus den Löchern hervor, in die sie sich verkrochen haben.“12Die Wachen riefen Jonatan und seinem Waffenträger zu: „Kommt rauf zu uns, dann werden wir es euch schon zeigen!“ Da sagte Jonatan zu seinem Waffenträger: „Steig mir nach, denn Jahwe hat sie in die Hand Israels gegeben!“13Auf allen vieren kletterte Jonatan hinauf und sein Waffenträger hinter ihm her. Jonatan schlug die Philister nieder und sein Waffenträger versetzte ihnen den Todesstoß.14Dieser erste Schlag, den Jonatan mit seinem Waffenträger führte, traf etwa 20 Mann – auf einer Fläche von der Größe eines halben Ackers.[2]15Da brach eine Panik im ganzen Heer der Philister aus: bei denen im Lager und bei denen im Gelände, auch bei der Postenkette und bei denen, die zur Verwüstung des Landes ausgezogen waren. Dazu bebte die Erde. Ein Schrecken Gottes war auf sie gefallen.
Der Sieg über die Philister
16Die Späher Sauls in Gibea-Benjamin bemerkten das lärmende Getümmel, das hin- und herwogte.17Saul befahl seinen Leuten: „Lasst antreten und seht nach, wer von uns weggegangen ist!“ Da stellte sich heraus, dass Jonatan und sein Waffenträger fehlten.18„Bring die Lade Gottes[3] her!“, sagte Saul zu Ahija. Die Bundeslade befand sich nämlich im Lager der Israeliten.19Aber während er noch mit dem Priester redete, steigerte sich der Tumult im Lager der Philister so sehr, dass Saul zu ihm sagte: „Nein, lass es!“20Saul und seine Leute sammelten sich und stürmten in den Kampf. Da sahen sie, dass einer gegen den anderen kämpfte. Es war ein großes Durcheinander.21Und die Hebräer, die sich bisher zu den Philistern gehalten hatten und mit ihnen in den Kampf gezogen waren, wollten jetzt bei den Israeliten sein, die zu Saul und Jonatan standen.22Und als die Israeliten, die sich im Bergland von Efraïm versteckt hatten, von der Flucht der Philister hörten, nahmen auch sie die Verfolgung auf.23So rettete Jahwe Israel an diesem Tag. Der Kampf zog sich bis über Bet-Awen hinaus.
Sauls voreiliger Schwur
24Vorwärtsgetrieben wurden die Männer Israels an jenem Tag durch einen Schwur Sauls. Saul hatte gesagt: „Verflucht sei jeder, der vor dem Abend etwas isst, bis ich mich an meinen Feinden gerächt habe!“ Daher nahm keiner von den Leuten etwas zu sich,25obwohl das ganze Land in der Wabenernte war und sich Honig auf dem freien Feld befand.26Als die Leute an den Bienenstöcken vorbeikamen, flossen diese von Honig über. Aber niemand wagte es, davon zu kosten, denn sie fürchteten Sauls Fluch.27Jonatan wusste nichts von dem Fluch, mit dem sein Vater das Volk belegt hatte. Er tauchte den Stab, den er in der Hand hatte, mit der Spitze in eine Honigwabe und aß von dem Honig. Da leuchteten seine Augen auf.28Einer von den Männern sagte zu ihm: „Dein Vater hat jeden mit einem Fluch bedroht, der heute etwas isst. Darum sind wir alle so erschöpft.“29Da sagte Jonatan: „Mein Vater bringt das Land ins Unglück. Seht doch, wie meine Augen leuchten, weil ich dieses bisschen Honig gekostet habe.30Wie viel größer wäre unser Sieg gewesen, wenn die Leute sich an der Beute ihrer Feinde hätten satt essen können. So ist der Schlag gegen die Philister nicht heftig genug.“31Sie verfolgten die Philister an jenem Tag bis nach Ajalon.[4] Dann waren alle erschöpft.32Sie stürzten sich nun auf die Beutetiere und schlachteten Schafe, Rinder und Kälber einfach auf der Erde und aßen das blutige Fleisch.33Man berichtete Saul: „Pass auf! Das Volk macht sich schuldig vor Jahwe. Sie essen Fleisch, das noch blutig ist!“ – „Ihr seid Gott untreu geworden!“, rief Saul. „Wälzt sofort einen großen Stein zu mir her!“34Dann ordnete er an: „Geht unter das Volk und sagt jedem, dass er sein Rind oder Schaf zu mir bringen und es hier schlachten soll. Dann können sie es essen, ohne sich an Jahwe zu versündigen.“ Deshalb brachten in dieser Nacht alle ihre Tiere zum Schlachten an diesen Platz.35Dann baute Saul Jahwe einen Altar. Das war der erste, den er für ihn gebaut hatte.36Saul sagte: „Lasst uns noch in der Nacht den Philistern nachjagen. Wir wollen sie ausplündern und keinen von ihnen bis zum Morgen übrig lassen!“ – „Tu, was du für richtig hältst!“, riefen die Männer. Aber der Priester sagte: „Lasst uns erst hier vor Gott treten!“37Saul fragte Gott: „Soll ich die Philister bis in die Ebene verfolgen? Wirst du sie in die Hand Israels geben?“ Aber Gott gab Saul keine Antwort.38Da rief Saul alle Truppenführer zu sich und sagte: „Es muss heute jemand Schuld auf sich geladen haben. Findet heraus, wer es war!39So wahr Jahwe lebt, der Israel gerettet hat, der Schuldige muss sterben, und wenn es mein Sohn Jonatan wäre!“ Aber niemand aus dem Volk antwortete ihm.40Da sagte er zu den Israeliten: „Stellt euch hier auf die eine Seite! Ich werde mit meinem Sohn Jonatan auf der anderen stehen.“ – „Tu, was du für richtig hältst“, entgegnete das Volk.41Da rief Saul zu Jahwe: „Gott Israels, gib uns volle Klarheit!“ Da wurden Jonatan und Saul getroffen. Das Volk ging frei aus.42„Werft jetzt das Los zwischen mir und meinem Sohn!“, befahl Saul. Da wurde Jonatan getroffen.43„Sag mir, was hast du getan?“, forderte Saul seinen Sohn Jonatan auf. Dieser bekannte: „Ich habe die Spitze meines Stabs in Honig getaucht und ein wenig davon gekostet und muss nun dafür sterben.“44„Gott soll mir dies und jenes antun: Ja, du musst sterben!“, sagte Saul.45Aber das Volk rief: „Soll Jonatan sterben, der diesen großen Sieg für Israel errungen hat? Auf keinen Fall! So wahr Jahwe lebt, kein Haar soll ihm gekrümmt werden! Diese Taten heute hat er nur mit Gott vollbringen können.“ So löste das Volk Jonatan aus, dass er nicht sterben musste.46Saul verfolgte die Philister nicht weiter und kehrte um. Auch die Philister kehrten in ihr Gebiet zurück.
Sauls Kriege
47Nachdem Saul die Königsherrschaft über Israel bekommen hatte, kämpfte er gegen alle seine Feinde ringsum: gegen die Moabiter, die Ammoniter, die Edomiter,[5] gegen die Könige von Zoba[6] und gegen die Philister. Und alle bestrafte er.48Er war ein tapferer Mann und besiegte die Amalekiter.[7] Er befreite Israel von allen, die es ausplünderten.
Sauls Familie
49Sauls Söhne hießen Jonatan, Jischwi und Malkischua. Seine beiden Töchter hießen Merab und Michal. Merab war die Erstgeborene.50Sauls Frau hieß Ahinoam und war eine Tochter von Ahimaaz. Sein Heerführer war Abner Ben-Ner, der Sohn seines Onkels,51denn Kisch, der Vater Sauls, und Ner, der Vater Abners, waren Söhne von Abiël.52Der harte Krieg mit den Philistern hörte nicht auf, solange Saul lebte. Darum nahm Saul jeden tapferen und kriegstüchtigen Mann, den er finden konnte, in seinen Dienst.
1.Samuel 14
Noua Traducere Românească
von Biblica1Într‑o zi, Ionatan, fiul lui Saul, i‑a zis tânărului care‑i ducea armele: „Vino să pătrundem până la garnizoana filistenilor, care se află de cealaltă parte!“ Tatălui său însă nu i‑a spus nimic.2În acest timp, Saul se afla la marginea cetății Ghiva, sub rodiul din Migron, iar cei care se aflau cu el erau în număr de aproape șase sute de bărbați.3Se afla acolo și Ahia, care purta un efod. El era fiul lui Ahitub și fratele lui I‑Kabod, fiul lui Fineas, nepotul lui Eli, preotul DOMNULUI de la Șilo. Poporul nu știa însă că Ionatan plecase.4Între trecătorile prin care căuta Ionatan să treacă la garnizoana filistenilor se afla un colț de stâncă de o parte și un colț de stâncă de cealaltă parte. Numele unuia era Boțeț, iar al celuilalt era Seneh.5Unul dintre ele se afla în partea de nord, spre Micmaș, iar celălalt în partea de sud, spre Gheva.6Ionatan i‑a zis tânărului care‑i ducea armele: – Vino să pătrundem până la garnizoana acestor necircumciși! Poate că DOMNUL va lucra pentru noi, căci nimic nu‑L împiedică pe DOMNUL să izbăvească fie prin mulți, fie prin puțini.7Cel ce‑i ducea armele i‑a răspuns: – Fă tot ceea ce ai pe inimă. Iată că sunt alături de tine în ceea ce ai de gând să faci.8Ionatan a zis: – Ne vom îndrepta spre bărbații aceia și ne vom arăta lor.9Dacă ne vor zice: „Așteptați până vom ajunge noi la voi!“, atunci vom rămâne acolo unde suntem și nu vom urca la ei.10Dar dacă ne vor zice: „Suiți‑vă la noi!“, atunci ne vom sui, fiindcă DOMNUL îi dă în mâinile noastre. Acesta să ne fie semnul.11Așadar, s‑au arătat amândoi garnizoanei filistene, iar filistenii au zis: „Iată! Evreii ies din vizuinile în care s‑au ascuns!“12Bărbații din garnizoană au strigat către Ionatan și către cel ce‑i ducea armele, zicând: „Suiți‑vă la noi ca să vă arătăm ceva![1]“ Atunci Ionatan i‑a spus celui ce‑i ducea armele: „Urcă‑te după mine pentru că DOMNUL i‑a dat în mâna lui Israel.“13Ionatan s‑a cățărat, folosindu‑se de mâini și de picioare, iar cel ce‑i ducea armele îl urma. Filistenii cădeau înaintea lui Ionatan, iar cel ce‑i ducea armele venea în urma lui și‑i omora.14În acest prim atac, Ionatan și cel ce‑i ducea armele au ucis aproape douăzeci de bărbați pe o întindere de o jumătate de iugăr[2] de pământ.15Și era un tremur în tabără, pe câmpie și în tot poporul. Garnizoana și distrugătorii au tremurat și ei, iar pământul s‑a cutremurat. Era un tremur de la Dumnezeu.16Străjerii lui Saul, care se aflau în Ghiva lui Beniamin, s‑au uitat și iată că mulțimea se împrăștia și alerga încoace și încolo.17Atunci Saul le‑a zis oamenilor care erau cu el: „Numărați și vedeți cine a plecat din mijlocul nostru.“ Ei au numărat și iată că Ionatan și cel ce‑i ducea armele lipseau.18Saul i‑a zis lui Ahia: „Adu încoace Chivotul lui Dumnezeu!“ – pe atunci Chivotul lui Dumnezeu se afla la fiii lui Israel.19În timp ce Saul îi vorbea preotului, învălmășeala din tabăra filistenilor a început să fie din ce în ce mai mare. Atunci Saul i‑a zis preotului: „Retrage‑ți mâna!“20Apoi Saul și oamenii lui s‑au adunat și au intrat în luptă unde au găsit o mare învălmășeală deoarece filistenii au întors sabia, unii împotriva altora.21Evreii care fuseseră înainte cu filistenii și se suiseră împreună cu aceștia în tabăra lor s‑au întors și s‑au unit cu israeliții care erau cu Saul și cu Ionatan.22De asemenea, când toți bărbații lui Israel care se ascunseseră pe muntele lui Efraim au auzit că filistenii au fugit, au intrat și ei în luptă, urmărindu‑i.23În acea zi, DOMNUL l‑a izbăvit pe Israel, iar lupta s‑a întins până dincolo de Bet‑Aven.
Viața lui Ionatan în pericol
24Bărbații lui Israel au fost la strâmtoare în acea zi, deoarece Saul pusese un jurământ asupra poporului, zicând: „Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, înainte de a mă răzbuna pe dușmanii mei.“ Astfel, niciunul dintre ei n‑a gustat mâncare.25Tot poporul[3] a intrat într‑o pădure unde, pe suprafața pământului, se afla miere.26Când a intrat poporul în pădure, iată că mierea curgea din faguri, însă nimeni nu și‑a dus miere la gură cu mâna[4] deoarece poporul se temea din cauza jurământului.27Ionatan însă nu auzise jurământul cu care tatăl său legase poporul. De aceea el a întins vârful toiagului care se afla în mâna lui și l‑a înmuiat în mierea din fagure. Și‑a dus miere cu mâna la gură și ochii i s‑au luminat.28Atunci unul dintre bărbați i‑a zis: – Tatăl tău a pus poporul sub un jurământ sever, zicând: „Blestemat să fie omul care va mânca pâine astăzi.“ Poporul era epuizat.29Atunci Ionatan a zis: – Tatăl meu a tulburat țara. Priviți cum mi s‑au luminat ochii pentru că am gustat puțin din mierea aceasta!30Cât de bine ar fi fost dacă poporul ar fi mâncat astăzi din prada pe care a luat‑o de la dușmanii lui! N‑ar fi fost înfrângerea filistenilor mai mare?31În ziua aceea i‑au ucis pe filisteni de la Micmaș până la Aialon. Poporul era epuizat.32Prin urmare, poporul s‑a năpustit asupra prăzii, au luat oi, vite și viței, le‑au înjunghiat pe pământ și le‑au mâncat cu sânge cu tot.33Unii i‑au spus însă lui Saul: – Iată, poporul păcătuiește împotriva DOMNULUI, mâncând carnea cu sânge cu tot.[5] Saul a spus: – V‑ați purtat cu necredincioșie! Acum, rostogoliți până aici o piatră mare. (1Mo 9,4; 3Mo 17,11; 5Mo 12,16)34Dați de veste printre oameni să‑și aducă fiecare boul sau oaia, să le taie aici și apoi să le mănânce, ca să nu mai păcătuiască împotriva DOMNULUI, mâncând carne cu sânge. Astfel, în acea noapte, fiecare și‑a adus cu el boul și l‑a tăiat acolo.35Saul a zidit un altar DOMNULUI; era prima dată când zidea un altar DOMNULUI.36Apoi a zis: – Haideți să coborâm după filisteni în timpul nopții, să‑i prădăm până în zori și să nu lăsăm viu pe niciunul dintre ei. Ei au răspuns: – Fă tot ceea ce consideri că este bine.[6] Dar preotul a zis: – Să ne apropiem aici de Dumnezeu.37Saul L‑a întrebat pe Dumnezeu: – Să cobor după filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel? Însă, în acea zi, El nu i‑a răspuns.38Atunci Saul a zis: – Să vină aici toți conducătorii poporului ca să descoperim ce păcat a fost săvârșit astăzi.39Viu este DOMNUL, Care îl izbăvește pe Israel, că și dacă ar fi vorba despre fiul meu Ionatan, chiar și el va trebui să moară. Însă nimeni din popor nu i‑a răspuns.40Saul a zis întregului Israel: – Voi veți sta într‑o parte, iar eu împreună cu fiul meu Ionatan vom sta în partea cealaltă. Poporul i‑a răspuns lui Saul: – Fă ceea ce consideri că este bine.41Saul a zis DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel: – Arată‑ne adevărul! Sorțul a căzut pe Ionatan și Saul, iar poporul a scăpat.42Atunci Saul a zis: – Aruncați sorțul între mine și fiul meu Ionatan. Și sorțul a căzut pe Ionatan.43Saul i‑a zis lui Ionatan: – Spune‑mi ce ai făcut. Ionatan i‑a răspuns și a zis: – Am gustat puțină miere cu vârful toiagului pe care‑l aveam în mână. Iată‑mă, voi muri!44Saul a zis: – Dumnezeu să Se poarte cu toată asprimea față de mine[7] dacă nu vei muri, Ionatane!45Dar poporul i‑a zis lui Saul: – Chiar trebuie să moară Ionatan, cel care a adus această mare izbăvire pentru Israel? Nicidecum! Viu este DOMNUL că nici măcar un fir de păr nu va cădea la pământ din capul lui, deoarece el a lucrat cu Dumnezeu în această zi. Poporul l‑a salvat astfel pe Ionatan și n‑a fost omorât.46Saul a încetat să‑i mai urmărească pe filisteni, și filistenii s‑au retras în teritoriul lor.
Realizările și familia lui Saul
47După ce Saul a început să domnească peste Israel, el a luptat împotriva tuturor dușmanilor săi din toate părțile: împotriva moabiților, împotriva fiilor lui Amon, împotriva edomiților, împotriva regilor din Țoba și împotriva filistenilor. În orice parte se ducea, era necruțător.48El a luptat vitejește și i‑a învins pe amalekiți, eliberând Israelul din mâna jefuitorilor săi.49Fiii lui Saul erau Ionatan, Ișvi și Malchi‑Șua. Fiica sa cea întâi născută se numea Merab, cea mică se numea Mihal,50iar soția lui se numea Ahinoam, fiica lui Ahimaaț. Numele conducătorului oștirii lui era Abner, fiul lui Ner, unchiul lui Saul.51Chiș, tatăl lui Saul, și Ner, tatăl lui Abner, erau fiii lui Abiel.52Cât timp a trăit Saul, a existat un război înverșunat cu filistenii și ori de câte ori Saul vedea un bărbat puternic sau curajos, îl lua cu el.