Plângerile lui Ieremia 1 | Noua Traducere Românească

Noua Traducere Românească

Ierusalimul pustiit

1 ^[1] Cum stă singură cetatea care odinioară era plină de oameni! Cum a ajuns asemenea văduvei, ea, care era mare între neamuri! Ea, care era prințesa ținuturilor, a devenit o sclavă. 2 Plânge amarnic în noapte și lacrimile‑i curg pe obraz. Dintre toți iubiții ei, nu mai există niciunul care s‑o aline. Toți prietenii au trădat‑o, devenindu‑i dușmani. 3 După multă suferință și muncă grea, Iuda s‑a dus în captivitate. Locuiește printre neamuri și nu găsește un loc de odihnă. Toți prigonitorii lui l‑au ajuns chiar în toiul strâmtorării lui. 4 Drumurile Sionului bocesc, căci nimeni nu mai vine la sărbători. Toate porțile lui sunt distruse, iar preoții săi suspină. Fecioarele lui sunt mâhnite și el însuși este plin de amărăciune. 5 Vrăjmașii lui au devenit stăpâni și dușmanii lui au parte de bine, căci DOMNUL l‑a făcut să sufere din cauza mulțimii fărădelegilor sale. Copiii lui au mers în exil, captivi înaintea vrăjmașului. 6 S‑a dus de la fiica Sionului^[2] toată măreția ei! Prinții săi au ajuns ca niște cerbi care nu găsesc pășune, care fug, dar fără putere, dinaintea urmăritorului. 7 În zilele necazului și ale rătăcirii lui, Ierusalimul își aduce aminte de toate bogățiile pe care le‑a avut în zilele de odinioară. Când poporul lui a căzut în mâna vrăjmașului, nimeni nu i‑a sărit în ajutor! Vrăjmașii l‑au privit și au râs pe seama prăbușirii lui. 8 Cetatea Ierusalimului a păcătuit mult și de aceea a ajuns murdară^[3]. Toți aceia care o cinsteau, acum o disprețuiesc, fiindcă i‑au văzut goliciunea^[4]. Ea însăși suspină și își întoarce fața. 9 Necurăția era pe rochia ei; nu s‑a gândit la sfârșitul său. Căderea ei a fost de neînțeles; n‑a avut niciun mângâietor. „Privește‑mi, DOAMNE, durerea, căci dușmanul a triumfat!“ 10 Vrăjmașul a întins mâna peste toate bogățiile ei. Mai mult, ea a văzut neamurile intrând în Sfântul ei Lăcaș, cărora Tu le porunciseși să nu intre în adunarea Ta. 11 Tot poporul suspină, căutând pâine. Ei și‑au dat bogățiile pentru mâncare, ca să‑și păstreze viața. Privește, DOAMNE, și ia aminte la cât sunt de disprețuită! 12 Nu înseamnă nimic pentru voi, cei care treceți pe lângă mine? Priviți și vedeți dacă există vreo durere asemenea durerii mele, cu care DOMNUL m‑a făcut să sufăr în ziua aprigei Lui mânii! 13 Din înălțimi a trimis un foc care mi‑a pătruns în oase. A întins un laț sub picioarele mele și m‑a răsturnat. M‑a pustiit și m‑a ostenit toată ziua. 14 Fărădelegile mele au fost prinse^[5] într‑un jug și împletite de mâna Sa. Ele apasă asupra gâtului meu, frângându‑mi puterea. Stăpânul m‑a dat în mâinile dușmanilor, fără ca eu să mă pot împotrivi. 15 Stăpânul i‑a lepădat pe toți vitejii din mijlocul meu. El a proclamat o vreme împotriva mea, ca să‑mi zdrobească tinerii. Stăpânul a călcat‑o ca în teasc pe fiica fecioară a lui Iuda^[6]. 16 De aceea îmi plâng ochii; din ochi îmi coboară lacrimi. Căci Mângâietorul S‑a îndepărtat de mine, El, Cel Ce îmi înviora sufletul. Fiii mei sunt îngroziți, căci dușmanul a învins. 17 Sionul își întinde mâinile rugător, dar nu este nimeni să‑l mângâie. DOMNUL a poruncit pentru Iacov ca vecinii lui să‑i fie vrăjmași, iar Ierusalimul a ajuns ca o necurăție printre ei. 18 DOMNUL este drept, căci m‑am răzvrătit împotriva Poruncii Lui. Ascultați‑mă, vă rog, toate popoarele! Priviți la durerea mea! Fecioarele și tinerii mei au mers în captivitate. 19 Mi‑am chemat iubiții, însă ei m‑au trădat. Preoții și bătrânii mei și‑au dat suflarea în cetate, în timp ce căutau mâncare ca să‑și păstreze viața. 20 Privește, DOAMNE, cât sunt de nenorocit! Măruntaiele‑mi fierb; inima mi se zvârcolește înăuntrul meu, căci am fost foarte răzvrătit! Afară, sabia m‑a lăsat fără copii, iar în casă, ea este precum moartea. 21 Oamenii m‑au auzit suspinând, dar nimeni nu m‑a mângâiat. Toți dușmanii mei au aflat de nenorocirea mea și s‑au bucurat de ce ai făcut. Adu ziua pe care ai vestit‑o! Să fie și ei ca mine! 22 Să vină toată răutatea lor înaintea Ta; și poartă‑Te cu ei la fel cum Te‑ai purtat cu mine din cauza tuturor fărădelegilor mele. Căci suspinele mele sunt multe, iar inima‑mi este sleită!

Lutherbibel 2017

de la Deutsche Bibelgesellschaft

Jerusalem klagt und fleht um Hilfe

1 Ach, wie liegt die Stadt so verlassen, die voll Volks war! Sie ist wie eine Witwe, die Fürstin unter den Völkern, und die eine Königin in den Ländern war, muss nun dienen. (Ier 51:5) 2 Sie weint des Nachts, dass ihr die Tränen über die Backen laufen. Es ist niemand unter allen ihren Liebhabern, der sie tröstet. Alle ihre Freunde sind ihr untreu und ihre Feinde geworden. (Ps 69:21) 3 Juda ist gefangen in Elend und schwerem Dienst, es wohnt unter den Völkern und findet keine Ruhe; alle seine Verfolger kommen heran in Bedrängnissen. 4 Die Straßen nach Zion liegen wüst, weil niemand auf ein Fest kommt. All ihre Tore stehen öde, ihre Priester seufzen, ihre Jungfrauen sehen jammervoll drein, und sie ist betrübt. 5 Ihre Widersacher sind obenauf, ihren Feinden geht’s gut; denn der HERR hat über sie Jammer gebracht um ihrer großen Sünden willen, und ihre Kinder sind gefangen vor dem Feind dahingezogen. 6 Es ist von der Tochter Zion aller Schmuck dahin. Ihre Fürsten sind wie Hirsche, die keine Weide finden und matt vor dem Verfolger herlaufen. 7 Jerusalem denkt in dieser Zeit, da sie elend und verlassen ist, wie viel Gutes sie von alters her gehabt hat, wie aber all ihr Volk darniedersank unter des Feindes Hand und ihr niemand half. Ihre Feinde sehen auf sie herab und spotten über ihren Untergang. 8 Jerusalem hat sich versündigt; darum muss sie sein wie eine unreine Frau. Alle, die sie ehrten, verschmähen sie jetzt, weil sie ihre Blöße sehen; sie aber seufzt und hat sich abgewendet. (Ez 16:37) 9 Ihr Unflat klebt an ihrem Saum. Sie hätte nicht gemeint, dass es ihr zuletzt so gehen würde. Sie ist ja gräulich heruntergestoßen und hat dazu niemand, der sie tröstet. »Ach, HERR, sieh an mein Elend; denn der Feind triumphiert!« 10 Der Feind hat seine Hand gelegt an alle ihre Kleinode. Ja, sie musste zusehen, dass die Heiden in ihr Heiligtum gingen, während du geboten hast, sie sollten nicht in deine Gemeinde kommen. (Deut 23:4; Ier 52:17) 11 Alles Volk seufzt und geht nach Brot, es gibt seine Kleinode um Speise, um sein Leben zu erhalten. »Ach, HERR, sieh doch und schau, wie verachtet ich bin!« 12 Euch allen, die ihr vorübergeht, sage ich: »Schaut doch und seht, ob irgendein Schmerz ist wie mein Schmerz, der mich getroffen hat; denn der HERR hat Jammer über mich gebracht am Tage seines grimmigen Zorns. 13 Er hat ein Feuer aus der Höhe in meine Gebeine gesandt und lässt es wüten. Er hat meinen Füßen ein Netz gestellt und mich rückwärts fallen lassen; er hat mich zur Wüste gemacht, dass ich für immer siech bin. 14 Schwer ist das Joch meiner Sünden; durch seine Hand sind sie zusammengeknüpft. Sie sind mir auf den Hals gekommen, sodass mir alle meine Kraft vergangen ist. Der Herr hat mich in die Gewalt derer gegeben, gegen die ich nicht aufkommen kann. 15 Der Herr hat zertreten alle meine Starken, die ich hatte; er hat gegen mich ein Fest ausrufen lassen, um meine junge Mannschaft zu verderben. Der Herr hat die Kelter getreten der Jungfrau, der Tochter Juda. (Is 63:3) 16 Darüber weine ich so, und mein Auge fließt von Tränen; denn der Tröster, der meine Seele erquicken sollte, ist ferne von mir. Meine Kinder sind dahin; denn der Feind hat die Oberhand gewonnen.« 17 Zion streckt ihre Hände aus, und doch ist niemand da, der sie tröstet; denn der HERR hat gegen Jakob seine Feinde ringsum aufgeboten, sodass Jerusalem zwischen ihnen sein muss wie eine unreine Frau. 18 »Der HERR ist gerecht, denn ich bin seinem Worte ungehorsam gewesen. Höret, alle Völker, und schaut meinen Schmerz! Meine Jungfrauen und Jünglinge sind in die Gefangenschaft gegangen. (Pl 3:42; Pl 5:16) 19 Ich rief meine Freunde, aber sie ließen mich im Stich. Meine Priester und meine Ältesten sind in der Stadt verschmachtet, sie gehen nach Brot, um ihr Leben zu erhalten. 20 Ach, HERR, sieh doch, wie bange ist mir, dass mir’s im Leibe davon wehtut! Mir dreht sich das Herz im Leibe um, weil ich so ungehorsam gewesen bin. Draußen hat mich das Schwert und im Hause hat mich der Tod meiner Kinder beraubt. 21 Man hört’s wohl, dass ich seufze, und doch habe ich keinen Tröster; alle meine Feinde hören mein Unglück und freuen sich, dass du es gemacht hast. Du hast den Tag kommen lassen, den du verkündet hast, – aber ihnen soll es gehen wie mir. (Pl 4:21) 22 Lass alle ihre Bosheit vor dich kommen und richte sie zu, wie du mich zugerichtet hast um aller meiner Missetat willen; denn meiner Seufzer sind viel, und mein Herz ist betrübt.«