Judecătorii 5 | Noua Traducere Românească

Noua Traducere Românească

Cântarea Deborei

1 În ziua aceea, Debora și Barak, fiul lui Abinoam, au cântat, zicând: 2 „Când căpeteniile s‑au așezat în fruntea lui Israel, poporul a mers de bunăvoie! Binecuvântați‑L pe DOMNUL! 3 Ascultați, regi! Luați aminte, domnitori! Eu, da eu, voi cânta DOMNULUI^[1], voi cânta spre lauda DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel: 4 DOAMNE, când ai ieșit din Seir, când ai mărșăluit din ținutul Edomului, pământul s‑a cutremurat, cerurile au picurat și norii au turnat ape! 5 Munții s‑au scurs dinaintea DOMNULUI, Cel al Sinaiului, dinaintea DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel! 6 În zilele lui Șamgar, fiul lui Anat^[2], în zilele Iaelei, drumurile erau părăsite, și drumeții călătoreau pe căi ocolite. (Jud 3:31) 7 Încetase viața din satele lui Israel, se sfârșise,^[3] până când m‑am ridicat eu^[4], Debora, m‑am ridicat ca o mamă în Israel. 8 Când el și‑a ales dumnezei noi, războiul^[5] era la porți, dar nu se vedea nici scut și nici suliță printre patruzeci de mii în Israel! 9 Inima mea este alături de legiuitorii lui Israel, de cei din popor care s‑au oferit de bunăvoie. Binecuvântați‑L pe DOMNUL! 10 Voi, cei ce încălecați pe măgărițe albe, cei ce stați pe covoare, cei ce umblați pe drum, luați aminte 11 la vocea arcașilor de lângă adăpătoare. Acolo ei istorisesc faptele drepte ale DOMNULUI, faptele drepte ale sătenilor Lui în Israel! Atunci poporul DOMNULUI a coborât la porți. 12 Trezește‑te, trezește‑te, Debora! Trezește‑te, trezește‑te și cântă o cântare! Ridică‑te, Barak, fiu al lui Abinoam, și ia‑ți captivii! 13 Atunci un supraviețuitor a coborât la cei măreți;^[6] poporul DOMNULUI a coborât la mine cu cei viteji^[7]. 14 Au venit din Efraim; rădăcina lor este în Amalek. După tine a venit Beniamin, cu poporul tău. Din Machir au coborât legiuitorii și din Zabulon, cei care îndrumă cu toiagul scribului. 15 Conducătorii mei din Isahar au fost cu Debora și, precum Isahar, așa și Barak, fiind trimis în urma lui în vale. În ținuturile lui Ruben însă s‑a ținut mare sfat^[8]! 16 De ce ai rămas printre staule^[9] ca să asculți behăitul turmelor? În ținuturile lui Ruben mare a fost sfatul! 17 Ghilad a rămas de cealaltă parte a Iordanului. Iar Dan, de ce a rămas la corăbii? Așer a rămas pe coasta mării și s‑a așezat pe limanurile lui. 18 Zabulon este un popor care și‑a riscat viața până la moarte; Neftali la fel, pe dealurile țării. 19 Regii au venit și s‑au luptat. Regii Canaanului s‑au luptat atunci la Taanah, lângă apele Meghido. N‑au luat niciun câștig, nici măcar un pic de argint. 20 Stelele din ceruri s‑au luptat, s‑au luptat din înaltul căilor lor cu Sisera. 21 Râul Chișon i‑a luat, vechiul râu, râul Chișon. Mărșăluiește, suflete al meu, cu tărie!^[10] 22 Atunci copitele cailor au izbit pământul; armăsarii au alergat în galop, în galopul lor răsunător. 23 «Blestemați pe Meroza!», a zis Îngerul DOMNULUI. «Să blestemați amarnic pe locuitorii ei, căci nu au venit în ajutorul DOMNULUI, în ajutorul DOMNULUI împotriva celor viteji.» 24 Cea mai binecuvântată femeie este Iael, soția chenitului Heber, cea mai binecuvântată dintre femeile ce locuiesc în corturi. 25 El i‑a cerut apă, dar ea i‑a dat lapte; într‑o cupă măreață i‑a adus iaurt. 26 Apoi mâna și‑a întins‑o spre țăruș, și dreapta ei spre ciocanul lucrătorului; l‑a lovit pe Sisera, i‑a sfărâmat capul, l‑a zdrobit și i‑a străpuns tâmpla. 27 El a căzut și s‑a ghemuit, la picioarele ei s‑a plecat adânc, a căzut și s‑a ghemuit; în locul în care s‑a ghemuit, acolo a căzut ucis! 28 Pe fereastră, printre zăbrele, mama lui Sisera se uita și bocea: «De ce întârzie carele lui să vină? De ce rămâne în urmă zgomotul carelor lui?» 29 Prințesele ei înțelepte îi răspund și ea își răspunde singură: 30 «Oare nu își caută și își împart ei prada? O femeie, două femei de fiecare bărbat; pradă de stofă colorată pentru Sisera, pradă de stofă colorată, brodată; câte două stofe colorate, brodate, pentru grumazul prădătorului.» 31 Așa să piară toți dușmanii Tăi, DOAMNE! Dar cei ce‑L iubesc să fie ca soarele care răsare în puterea lui!“ Apoi țara a avut liniște timp de patruzeci de ani.

Lutherbibel 2017

de la Deutsche Bibelgesellschaft

Deboras Siegeslied

1 Da sangen Debora und Barak, der Sohn Abinoams, zu jener Zeit: 2 Lobet den HERRN, dass Führer Israel führten, dass willig sich zeigte das Volk. 3 Hört zu, ihr Könige, merkt auf, ihr Fürsten! Ich will singen dem HERRN, ich will singen, will spielen dem HERRN, dem Gott Israels. 4 HERR, als du auszogst von Seïr, als du einhergingst vom Gefilde Edoms, da erzitterte die Erde, auch der Himmel troff, auch die Wolken troffen von Wasser. (Deut 33:2; Hab 3:3) 5 Die Berge erbebten vor dem HERRN – das ist der Sinai –, vor dem HERRN, dem Gott Israels. (Ps 68:9) 6 Zu den Zeiten Schamgars, des Sohnes Anats, zu den Zeiten Jaëls waren verlassen die Wege, und die da auf Straßen gehen sollten, wanderten auf ungebahnten Wegen. (Jud 3:31) 7 Starke fehlten, in Israel fehlten sie, bis du, Debora, aufstandest, bis du aufstandest, eine Mutter in Israel. 8 Man erwählte sich neue Götter; damals kämpfte man in den Toren. Es war kein Schild noch Speer unter vierzigtausend in Israel zu sehen. (1 Sam 13:19; 1 Sam 13:22) 9 Mein Herz ist mit den Gebietern Israels, mit denen, die willig waren unter dem Volk. Lobet den HERRN! 10 Die ihr auf weißen Eselinnen reitet, die ihr auf Teppichen sitzt, und die ihr auf dem Wege geht: Singet! 11 Laut jubeln die Hirten zwischen den Tränkrinnen. Dort singen sie von der Gerechtigkeit des HERRN, von der Gerechtigkeit an seinen Starken in Israel. Damals zog das Volk des HERRN herab zu den Toren. 12 Auf, auf, Debora! Auf, auf und singe ein Lied! Mach dich auf, Barak, und fange, die dich fingen, du Sohn Abinoams! 13 Da zog herab, was übrig war von Herrlichen im Volk. Der HERR zog mit mir herab unter den Helden. 14 Sie zogen herab aus Ephraim, dessen Wurzeln in Amalek sind, dir nach, Benjamin, mit deinen Scharen. Von Machir zogen Gebieter herab und von Sebulon, die das Zepter halten. (Ios 17:1) 15 Die Fürsten in Issachar waren mit Debora, und Issachar folgte ihm, Barak, auf dem Fuß in die Ebene. In Rubens Scharen überlegten sie hin und her. 16 Warum saßest du zwischen den Hürden, zu hören bei den Herden das Flötenspiel? In Rubens Scharen überlegten sie hin und her. 17 Gilead blieb jenseits des Jordans. Und warum weilt Dan bei den Schiffen? Asser saß am Ufer des Meeres und blieb ruhig an seinen Buchten. 18 Sebulon ist ein Volk, das sein Leben aufs Spiel setzt, auch Naftali auf den Höhen des Gefildes. 19 Könige kamen und stritten; damals stritten die Könige Kanaans zu Taanach am Wasser Megiddos, aber Silber gewannen sie dabei nicht. 20 Vom Himmel her kämpften die Sterne, von ihren Bahnen stritten sie wider Sisera. (Ex 14:25; Ios 10:14) 21 Der Bach Kischon riss sie hinweg, der uralte Bach, der Bach Kischon. Tritt einher, meine Seele, mit Kraft! 22 Da stampften die Hufe der Pferde im Jagen, im Jagen ihrer Renner. 23 Fluchet der Stadt Meros, sprach der Engel des HERRN, fluchet, fluchet ihren Bürgern, dass sie nicht kamen dem HERRN zu Hilfe, zu Hilfe dem HERRN unter den Helden! 24 Gepriesen sei unter den Frauen Jaël, die Frau Hebers, des Keniters; unter den Frauen im Zelt sei sie gepriesen! 25 Milch gab sie, als er Wasser forderte, Sahne reichte sie dar in einer herrlichen Schale. (Jud 4:19) 26 Sie griff mit ihrer Hand den Pflock und mit ihrer Rechten den Schmiedehammer und schlug Sisera, zerschlug sein Haupt, zermalmte und durchbohrte seine Schläfe. 27 Zwischen ihren Füßen brach er zusammen, fiel nieder, lag da. Zwischen ihren Füßen brach er zusammen; wo er zusammenbrach, lag er erschlagen da. 28 Die Mutter Siseras spähte zum Fenster hinaus und klagte durchs Gitter: Warum zögert sein Wagen, dass er nicht kommt? Warum säumen die Hufe seiner Rosse? 29 Die weisesten unter ihren Fürstinnen antworten, und sie selbst wiederholt ihre Worte: 30 Sie werden wohl Beute finden und verteilen, ein, zwei Frauen für jeden Mann, bunte Kleider als Beute für Sisera, ein, zwei bunt gewirkte Tücher um den Hals als Beute. 31 So sollen umkommen, HERR, alle deine Feinde! Die ihn aber lieb haben, sollen sein, wie die Sonne aufgeht in ihrer Pracht! Und das Land hatte Ruhe vierzig Jahre. (Deut 6:5; Ps 92:10)