Evrei 6 | Noua Traducere Românească

Noua Traducere Românească

1 De aceea, lăsând învățătura începătoare despre Cristos, să ne îndreptăm spre maturitate^[1], fără să mai punem din nou temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu, 2 a învățăturii despre ritualurile de spălare^[2], a punerii mâinilor, a învierii celor morți și a judecății veșnice. (Mat 3:11; Ioan 4:1; Fapte 1:1; Fapte 8:12; Fapte 9:17; Fapte 10:44; Fapte 19:1; Fapte 19:4; Ro 6:4)

Mat 3:11Ioan 4:1Fapte 1:1Fapte 8:12Fapte 9:17Fapte 10:44Fapte 19:1Fapte 19:4Ro 6:4

3 Și vom face aceasta dacă va îngădui Dumnezeu. 4 Căci este imposibil pentru cei ce odinioară au fost luminați, au gustat darul ceresc, au fost făcuți părtași ai Duhului Sfânt 5 și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile^[3] veacului care vine, 6 dar care apoi au căzut, este imposibil să fie înnoiți iarăși spre pocăință, întrucât ei Îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și‑L dau la batjocură. 7 Când pământul absoarbe ploaia care deseori cade pe el și dă iarbă folositoare celor prin care este cultivat, el primește binecuvântarea de la Dumnezeu. 8 Dacă însă dă spini și ciulini, atunci este nefolositor și este aproape să fie blestemat; sfârșitul lui este în ardere. 9 Chiar dacă vorbim astfel, preaiubiților, totuși, în ce vă privește, suntem convinși că sunteți în stare de lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea. 10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră și dragostea pe care ați arătat‑o pentru Numele Lui, prin faptul că i‑ați slujit și‑i slujiți pe sfinți. 11 Însă ne dorim mult ca fiecare dintre voi să arate aceeași râvnă, ca să aibă siguranța deplină a speranței până la sfârșit, 12 astfel încât să nu deveniți leneși, ci urmași^[4] ai celor ce, prin credință și îndelungă răbdare, moștenesc promisiunile.

Garanția promisiunii lui Dumnezeu

13 Când Dumnezeu i‑a făcut o promisiune lui Avraam, pentru că nu avea pe nimeni mai mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuși, 14 zicând: „Te voi binecuvânta cu adevărat și‑ți voi înmulți foarte mult sămânța^[5].“ (Gen 22:17) 15 Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, Avraam a obținut promisiunea. 16 Într-adevăr, oamenii jură pe cineva mai mare decât ei, iar jurământul pentru confirmare este sfârșitul oricărei dispute între ei. 17 În același fel, când Dumnezeu a vrut să le arate mai limpede moștenitorilor promisiunii caracterul neschimbător al planului Său, El a garantat acest lucru printr‑un jurământ, 18 pentru ca, prin două lucruri neschimbătoare, cu privire la care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem o puternică încurajare noi, cei care am fugit să ne ținem strâns de speranța pusă înainte. 19 Avem această speranță ca pe o ancoră a sufletului, sigură și fermă, și care pătrunde dincolo de draperie^[6], 20 acolo unde predecesorul nostru, Isus, a intrat pentru noi. El a devenit Mare Preot în veci, după felul lui Melchisedek.

Lutherbibel 2017

de la Deutsche Bibelgesellschaft

1 Darum wollen wir jetzt lassen, was am Anfang über Christus zu lehren ist, und uns zum Vollkommenen wenden. Wir wollen nicht abermals den Grund legen mit der Umkehr von den toten Werken und dem Glauben an Gott, 2 mit der Lehre vom Taufen^[1], vom Händeauflegen, von der Auferstehung der Toten und vom ewigen Gericht. (Fapte 6:6) 3 Das wollen wir tun, wenn Gott es zulässt. 4 Denn es ist unmöglich, die, die einmal erleuchtet worden sind und geschmeckt haben die himmlische Gabe und Anteil bekommen haben am Heiligen Geist (Ev 10:26) 5 und geschmeckt haben das gute Wort Gottes und die Kräfte der zukünftigen Welt 6 und dann abgefallen sind, wieder zu erneuern zur Buße, da sie für sich selbst den Sohn Gottes abermals kreuzigen und zum Spott machen. 7 Denn die Erde, die den Regen trinkt, der oft auf sie fällt, und nützliche Frucht trägt denen, die sie bebauen, empfängt Segen von Gott. 8 Wenn sie aber Dornen und Disteln trägt, bringt sie keinen Nutzen und ist dem Fluch nahe, sodass man sie zuletzt abbrennt. 9 Was aber euch angeht, ihr Lieben, sind wir vom Besseren überzeugt und von dem, was Rettung bringt, auch wenn wir so reden. 10 Denn Gott ist nicht ungerecht, dass er vergäße euer Werk und die Liebe, die ihr seinem Namen erwiesen habt, indem ihr den Heiligen dientet und noch dient. (Ev 10:32) 11 Wir begehren aber, dass jeder von euch denselben Eifer beweise, die Hoffnung festzuhalten bis ans Ende, (Ev 3:14) 12 damit ihr nicht träge werdet, sondern die nachahmt, die durch Glauben und Geduld die Verheißungen ererben. (Ev 13:7) 13 Denn als Gott dem Abraham die Verheißung gab, schwor er bei sich selbst, da er bei keinem Größeren schwören konnte, 14 und sprach: »Wahrlich, ich will dich segnen und mehren.« (Gen 22:17) 15 Und so wartete Abraham in Geduld und erlangte die Verheißung. 16 Menschen schwören ja bei dem Höheren; und der Eid dient ihnen zur Bekräftigung und macht aller Widerrede ein Ende. (Ex 22:10) 17 Darum hat Gott, als er den Erben der Verheißung noch kräftiger beweisen wollte, dass sein Ratschluss nicht wankt, sich noch mit einem Eid verbürgt. 18 So sollten wir durch zwei Zusagen, die nicht wanken – denn es ist unmöglich, dass Gott mit ihnen lügt –, einen starken Trost haben, die wir unsre Zuflucht dazu genommen haben, festzuhalten an der angebotenen Hoffnung. (Num 23:19; Deut 17:6; Deut 19:15; 1 Sam 15:29; Ioan 8:17)

Num 23:19Deut 17:6Deut 19:151 Sam 15:29Ioan 8:17

19 Diese haben wir als einen sicheren und festen Anker unsrer Seele, der hineinreicht in das Innere hinter dem Vorhang^[2]. (Lev 16:2; Lev 16:12) 20 Dahinein ist Jesus als Vorläufer für uns gegangen, er, der Hoherpriester geworden ist in Ewigkeit nach der Ordnung Melchisedeks. (Ps 110:4; Ev 5:6)