Genesa 8 | Noua Traducere Românească

Noua Traducere Românească

1 Dumnezeu Și‑a adus aminte^[1] de Noe și de toate vietățile sălbatice și toate vitele care erau cu el în arcă. Dumnezeu a făcut să sufle un vânt peste pământ, iar apele s‑au potolit. 2 Izvoarele adâncului și stăvilarele cerului au fost închise, iar ploaia din cer a fost oprită. 3 Apele au început să se retragă de pe pământ. La sfârșitul celor o sută cincizeci de zile, ele au scăzut, 4 iar în luna a șaptea, în a șaptesprezecea zi a lunii, arca s‑a oprit pe munții Ararat. 5 Apele au continuat să scadă până în luna a zecea, iar în ziua întâi a lunii a zecea, s‑au văzut vârfurile munților. 6 După patruzeci de zile,^[2] Noe a deschis fereastra arcei pe care a făcut‑o 7 și a trimis afară un corb, care a ieșit, ducându‑se și întorcându‑se, până când apele de pe pământ au secat. 8 Apoi a trimis un porumbel ca să vadă dacă apele de pe suprafața pământului au scăzut. 9 Dar porumbelul n‑a găsit niciun loc de odihnă pentru talpa piciorului său și s‑a întors la Noe în corabie, căci încă mai era apă pe suprafața întregului pământ. Noe și‑a întins mâna, l‑a luat și l‑a adus la el în arcă. 10 A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul afară din arcă. 11 Porumbelul s‑a întors la el seara și iată că în ciocul lui avea o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a înțeles că apele de pe pământ scăzuseră. 12 A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul, dar acesta nu s‑a mai întors la el. 13 În anul șase sute unu^[3], în prima lună, în ziua întâi a lunii, apele secaseră de pe pământ. Noe a dat la o parte învelitoarea arcei, s‑a uitat și iată că suprafața pământului era uscată. 14 În a douăzeci și șaptea zi a lunii a doua, pământul era uscat. 15 Atunci Dumnezeu i‑a vorbit lui Noe, zicând: 16 „Ieși din arcă, tu, împreună cu soția ta, cu fiii tăi și cu soțiile acestora. 17 Scoate afară toate vietățile, de orice fel, care sunt cu tine – păsări, animale^[4] și orice animal care se târăște pe pământ^[5] – pentru ca ele să se răspândească pe pământ, să fie roditoare și să se înmulțească.“ (Gen 1:24) 18 Astfel, Noe a ieșit din arcă împreună cu fiii săi, cu soția sa și cu soțiile fiilor săi. 19 De asemenea, orice vietate, orice târâtoare și orice pasăre, tot ce mișună pe pământ, potrivit familiilor lor, au ieșit și ele din arcă. 20 Atunci Noe a zidit un altar DOMNULUI, a luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și le‑a adus ca ardere‑de‑tot pe altar. 21 DOMNUL a simțit aroma plăcută și a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza omului, căci^[6] înclinația inimii lui este rea din tinerețe, și nici nu voi mai distruge toate viețuitoarele, așa cum am făcut‑o. 22 Atât timp cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.“

Einheitsübersetzung 2016

de la Katholisches Bibelwerk

1 Da gedachte Gott des Noach sowie aller Tiere und allen Viehs, die bei ihm in der Arche waren. Gott ließ einen Wind über die Erde wehen und das Wasser sank. (Gen 9:14; Gen 19:29; Ex 14:21) 2 Die Quellen der Urflut und die Schleusen des Himmels wurden geschlossen; der Regen hörte auf, vom Himmel zu fallen, 3 und das Wasser verlief sich allmählich von der Erde. So nahm das Wasser nach hundertfünfzig Tagen ab. 4 Am siebzehnten Tag des siebten Monats setzte die Arche auf dem Gebirge Ararat auf. 5 Das Wasser nahm immer mehr ab, bis zum zehnten Monat. Am ersten Tag des zehnten Monats wurden die Berggipfel sichtbar. 6 Nach vierzig Tagen öffnete Noach das Fenster der Arche, das er gemacht hatte, 7 und ließ einen Raben hinaus. Der flog aus und ein, bis das Wasser auf der Erde vertrocknet war. 8 Dann ließ er eine Taube hinaus, um zu sehen, ob das Wasser auf dem Erdboden abgenommen habe. 9 Die Taube fand nichts, wo sie ihre Füße ruhen lassen konnte, und kehrte zu ihm in die Arche zurück, weil über der ganzen Erde noch Wasser stand. Er streckte seine Hand aus und nahm sie wieder zu sich in die Arche. 10 Dann wartete er noch weitere sieben Tage und ließ wieder die Taube aus der Arche. 11 Gegen Abend kam die Taube zu ihm zurück und siehe: In ihrem Schnabel hatte sie einen frischen Ölzweig. Da wusste Noach, dass das Wasser auf der Erde abgenommen hatte. 12 Er wartete noch weitere sieben Tage und ließ die Taube hinaus. Nun kehrte sie nicht mehr zu ihm zurück. 13 Im sechshundertersten Jahr Noachs, am ersten Tag des ersten Monats, hatte sich das Wasser von der Erde verlaufen. Da entfernte Noach das Dach der Arche, blickte hinaus und siehe: Der Erdboden war trocken. 14 Am siebenundzwanzigsten Tag des zweiten Monats war die Erde trocken. 15 Da sprach Gott zu Noach: 16 Komm heraus aus der Arche, du, deine Frau, deine Söhne und die Frauen deiner Söhne! 17 Bring mit dir alles Lebendige heraus, von allen Wesen aus Fleisch, was da ist an Vögeln, Vieh und allen Kriechtieren, die sich auf der Erde regen! Auf der Erde soll es von ihnen wimmeln; sie sollen fruchtbar sein und sich auf der Erde vermehren. (Gen 1:22) 18 Da kam Noach heraus, er, seine Söhne, seine Frau und die Frauen seiner Söhne. (2 Pe 2:5) 19 Alle Tiere, alle Kriechtiere und alle Vögel, alles, was sich auf der Erde regt, kamen nach ihren Familien aus der Arche heraus. 20 Dann baute Noach dem HERRN einen Altar, nahm von allen reinen Tieren und von allen reinen Vögeln und brachte auf dem Altar Brandopfer dar. (Gen 7:2; Gen 12:7; Gen 13:18) 21 Der HERR roch den beruhigenden Duft und der HERR sprach in seinem Herzen: Ich werde den Erdboden wegen des Menschen nie mehr verfluchen; denn das Trachten des menschlichen Herzens ist böse von Jugend an. Ich werde niemals wieder alles Lebendige schlagen, wie ich es getan habe.^[1] (Gen 6:5; Ex 29:18; Lev 1:9) 22 Niemals, so lange die Erde besteht, / werden Aussaat und Ernte, / Kälte und Hitze, / Sommer und Winter, / Tag und Nacht aufhören. (Ier 33:20)