1Voi înșivă știți, fraților, că venirea noastră la voi n‑a fost fără folos.2Deși suferiserăm și fuseserăm chinuiți în Filipi, așa cum știți, am avut totuși îndrăzneală în Dumnezeul nostru ca să vă vorbim despre Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul unei mari lupte.3Căci îndemnul nostru nu vine din rătăcire, nici din necurăție, nici din viclenie,4ci, așa cum am fost aprobați de Dumnezeu pentru a ni se încredința Evanghelia, tot așa vorbim și noi, nu ca să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care ne cercetează inimile.5Fiindcă, așa cum știți, nu ne‑am înfățișat printr‑o vorbire lingușitoare, nici nu ne‑am prefăcut, ca să ascundem lăcomia, – Dumnezeu este martor –,6nici n‑am căutat să primim slavă de la oameni – nici de la voi, nici de la alții.7Ca apostoli ai lui Cristos am fi putut fi o povară pentru voi, dar am fost blânzi cu voi, ca o doică ce are grijă de copiii săi.8Astfel, tânjind după binele vostru, găsisem potrivit să împărtășim cu voi nu doar Evanghelia lui Dumnezeu, ci și viețile noastre, fiindcă ne deveniserăți atât de dragi.9Căci vă aduceți aminte, fraților, de munca și osteneala noastră, când, în timp ce v‑am predicat Evanghelia lui Dumnezeu, am lucrat zi și noapte ca să nu fim o povară pentru niciunul dintre voi.10Voi sunteți martori – și Dumnezeu de asemenea – că purtarea noastră față de voi, cei care credeți, a fost sfântă, dreaptă și fără vină.11Așa cum știți, am fost pentru fiecare dintre voi, ca un tată pentru copiii săi,12îndemnându‑vă, încurajându‑vă și insistând să umblați într‑un mod vrednic de Dumnezeu, Care vă cheamă în Împărăția[1] și slava Lui.13De aceea și noi Îi mulțumim neîncetat lui Dumnezeu pentru că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, pe care l‑ați auzit de la noi, l‑ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, așa cum și este de fapt, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează în voi, cei care credeți.14Căci voi, fraților, ați devenit urmași[2] ai bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Cristos Isus, în Iudeea, pentru că și voi ați suferit, din partea propriilor voștri compatrioți, aceleași lucruri pe care le‑au suferit și ele din partea iudeilor,15care L‑au omorât pe Domnul Isus și pe profeți, iar pe noi ne‑au persecutat. Iudeii aceștia nu sunt plăcuți lui Dumnezeu și sunt împotrivitori față de toți oamenii,16căci ne împiedică să le vorbim neamurilor pentru a fi mântuite. Astfel, ei întotdeauna au măsura păcatelor lor plină. Dar, în cele din urmă, i‑a ajuns mânia lui Dumnezeu.[3]
Dorința lui Pavel de a‑i revedea pe tesaloniceni
17Însă fraților, atunci când am fost despărțiți de voi pentru puțină vreme, – în ce privește fața, dar nu cu inima –, am dorit cu și mai mare ardoare să vă vedem chipurile.18Am vrut să venim la voi, – cel puțin eu, Pavel, am vrut din nou și din nou –, dar Satan[4] ne‑a împiedicat.19Care este speranța sau bucuria sau coroana cu care ne lăudăm înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Lui? Oare nu voi?20Într-adevăr, voi sunteți slava și bucuria noastră!
1For you yourselves know, brothers,[1] that our coming to you was not in vain. (1 Tes 1:9; 2 Tes 1:10)2But though we had already suffered and been shamefully treated at Philippi, as you know, we had boldness in our God to declare to you the gospel of God in the midst of much conflict. (Fapte 4:13; Fapte 16:22; Fapte 17:2; Filip 1:30)3For our appeal does not spring from error or impurity or any attempt to deceive, (2 Cor 2:17; 2 Cor 4:2; 1 Tes 4:7; 2 Tes 2:11)4but just as we have been approved by God to be entrusted with the gospel, so we speak, not to please man, but to please God who tests our hearts. (Ps 17:3; Ro 8:27; Gal 1:10; Gal 2:7)5For we never came with words of flattery,[2] as you know, nor with a pretext for greed—God is witness. (Fapte 20:33; Ro 1:9; 1 Tes 2:10)6Nor did we seek glory from people, whether from you or from others, though we could have made demands as apostles of Christ. (Ioan 5:41; 1 Cor 9:1; 1 Cor 9:4; 2 Cor 4:5; 2 Cor 11:9; 1 Tes 2:9; 2 Tes 3:9; Filim 1:8)7But we were gentle[3] among you, like a nursing mother taking care of her own children. (Is 49:23; Is 60:16; 1 Cor 14:20; 1 Tes 2:11; 2 Tim 2:24)8So, being affectionately desirous of you, we were ready to share with you not only the gospel of God but also our own selves, because you had become very dear to us. (2 Cor 12:15)9For you remember, brothers, our labor and toil: we worked night and day, that we might not be a burden to any of you, while we proclaimed to you the gospel of God. (Fapte 18:3; Filip 4:16; 2 Tes 3:8)10You are witnesses, and God also, how holy and righteous and blameless was our conduct toward you believers. (1 Tes 1:5; 1 Tes 2:5)11For you know how, like a father with his children, (1 Cor 4:14; 1 Tes 2:7)12we exhorted each one of you and encouraged you and charged you to walk in a manner worthy of God, who calls you into his own kingdom and glory. (Ro 8:28; Ef 4:1; Ef 4:17; 1 Tes 5:24; 2 Tes 2:14; 1 Pe 5:10)13And we also thank God constantly[4] for this, that when you received the word of God, which you heard from us, you accepted it not as the word of men[5] but as what it really is, the word of God, which is at work in you believers. (Mat 10:20; Ro 10:17; Gal 4:14; 1 Tes 1:2; Ev 4:12)14For you, brothers, became imitators of the churches of God in Christ Jesus that are in Judea. For you suffered the same things from your own countrymen as they did from the Jews,[6] (Fapte 17:5; 1 Cor 7:17; 1 Tes 1:6; 1 Tes 3:4; 2 Tes 1:4; Ev 10:33)15who killed both the Lord Jesus and the prophets, and drove us out, and displease God and oppose all mankind (Est 3:8; Ier 2:30; Mat 5:12; Mat 23:29; Lu 24:20)16by hindering us from speaking to the Gentiles that they might be saved—so as always to fill up the measure of their sins. But wrath has come upon them at last![7] (Gen 15:16; Fapte 13:45; Fapte 13:50; Fapte 14:2; Fapte 14:19; Fapte 17:5; Fapte 17:13; Fapte 18:12; Fapte 22:21; 1 Tes 1:10)