Verheißung der Wiederannahme nach aufrichtiger Buße
1»Wenn du umkehrst, Israel« – so lautet der Ausspruch des HERRN –, »sollst du zu mir zurückkehren dürfen; und wenn du deine greulichen Götzen mir aus den Augen schaffst, sollst du nicht verstoßen werden;2und wenn du ›So wahr der HERR lebt!‹ in Wahrheit, in Treue und Aufrichtigkeit schwörst, sollen die Heidenvölker mit deinem Namen sich segnen und dein Glück sich wünschen!«3Denn so hat der HERR zu den Männern von Juda und zu den Bewohnern Jerusalems gesprochen: »Brecht euch einen Neubruch[1] und säet nicht in die Dornen hinein!4Beschneidet euch für den HERRN und schafft die Vorhaut eurer Herzen weg, ihr Männer von Juda und ihr Bewohner Jerusalems, damit mein Zorn nicht ausbricht wie Feuer und unauslöschlich brennt wegen der Verworfenheit eures ganzen Tuns!«
Krieg! Das Erscheinen des furchtbaren nordischen Feindes (Sammlung verschiedenartiger Stücke: Kriegsbilder, Betrachtungen und Mahnungen)
5Verkündet es in Juda und laßt in Jerusalem die Botschaft ausrufen: »Stoßt in die Posaune im Lande umher! Ruft mit voller Kraft aus und macht bekannt: ›Schart euch zusammen und laßt uns in die festen Städte ziehen!‹6Pflanzt ein Banner[2] auf nach Zion hin, flüchtet euch, ohne Halt zu machen! Denn Unheil lasse ich von Norden her kommen und gewaltige Zerschmetterung.«7Heraufgestiegen ist schon der Löwe aus seinem Dickicht, und der Völkerwürger ist aufgebrochen, ist ausgezogen aus seiner Wohnstätte, um dein Land zur Wüste zu machen, daß deine Städte in Trümmer sinken, menschenleer werden!8Darum gürtet euch Sackleinen[3] um, wehklagt und jammert: »Ach, der lodernde Zorn des HERRN hat sich nicht von uns abgewandt!«9»An jenem Tage« – so lautet der Ausspruch des HERRN – »wird dem Könige und den Fürsten[4] der Mut entschwinden, werden die Priester ratlos sein und die Propheten fassungslos dastehen.«10Da sagte ich: »Ach, HERR, mein Gott! Wahrlich, arg hast du dieses Volk und Jerusalem getäuscht, als du verhießest: ›Heil soll euch widerfahren!‹, und nun ist das Schwert ihnen gedrungen bis ans Leben!« –11In jener Zeit wird man zu[5] diesem Volk und zu[6] Jerusalem sagen: »Ein Glutwind von den kahlen Höhen in der Wüste kommt dahergestürmt auf die Tochter meines Volkes zu, ungeeignet zum Worfeln und ungeeignet zum Sieben des Korns,12ein Wind zu scharf, als daß er dazu[7] taugte, kommt, von mir bestellt: nun will ich selbst mit ihnen ins Gericht gehen!« –13Sehet, wie Wetterwolken zieht er[8] herauf, und wie der Sturmwind sind seine Kriegswagen, schneller als Adler seine Rosse: wehe uns, wir sind verloren! –14Wasche dein Herz vom Bösen rein, Jerusalem, auf daß du Rettung erlangst! Wie lange soll noch dein unheilvolles Sinnen in deinem Inneren wohnen? –15Ach, horch! Eine Botschaft kommt von Dan her, eine Unglückskunde vom Gebirge Ephraim!16»Verkündet es den Völkern, meldet es weiter nach Jerusalem: ›Belagerer kommen aus fernem Lande und erheben ihren Kriegsruf gegen die Städte Judas!17Wie Feldhüter stellen sie sich ringsum gegen Jerusalem auf, weil es widerspenstig gegen mich gewesen ist!‹« – so lautet der Ausspruch des HERRN. –18Dein Wandel und dein ganzes Tun haben dir solches Unheil eingetragen: deiner Verworfenheit verdankst du dies, daß es so bitterweh ist, ja daß es dir bis ans Leben geht. –19O meine Brust, meine Brust! Mir ist so angst! O ihr Wände meines Herzens! Mein Inneres ist mir in wildem Aufruhr: ich kann nicht schweigen[9]! Denn Posaunenschall vernimmst du, meine Seele, das Getöse des Krieges.20Zerstörung über Zerstörung[10] wird gemeldet, denn verheert ist das ganze Land! Urplötzlich sind meine Hütten zerstört, in einem Augenblick meine Zelte!21Wie lange noch soll ich Paniere sehen, Posaunenschall vernehmen? –22Ach, verblendet ist mein Volk: mich kennen sie nicht! Törichte Kinder sind sie und ohne Einsicht: klug sind sie zum Bösestun, aber auf das Tun des Guten verstehen sie sich nicht. –23Ich blicke die Erde an: ach, sie ist wüst und öde! und zum Himmel empor: sein Licht ist verschwunden!24Ich blicke die Berge an: ach, sie beben, und alle Hügel schwanken!25Ich blicke umher: ach, kein Mensch ist da, und alle Vögel des Himmels sind entflohen!26Ich blicke umher: ach, das Fruchtgefilde (Juda) ist eine Wüste, und alle seine Städte sind zerstört: nach dem Willen des HERRN, infolge der Glut seines Zorns! –27Denn so hat der HERR gesprochen: »Zur Wüste soll das ganze Land werden, doch seine völlige Vernichtung will ich nicht herbeiführen.28Darob trauert die Erde[11], und der Himmel droben hüllt sich in Schwarz, weil ich (das) ausgesprochen und beschlossen habe; und ich lasse es mich nicht gereuen und gehe nicht davon ab.« –29Vor dem Ruf »Reiter und Bogenschützen!« ist das ganze Stadtvolk auf der Flucht; in die Dickichte haben sie sich begeben und die Felsen erklommen: jede Ortschaft steht verlassen da, und kein Mensch ist darin wohnen geblieben.30Du aber, vergewaltigte (Stadt), was willst du tun? Magst du dich auch in Purpur kleiden, magst du dich mit Goldgeschmeide putzen, magst du deine Augenränder mit Schminke umzeichnen: vergebens machst du dich schön! Die Liebhaber haben dich satt, trachten dir nach dem Leben!31Ach! Geschrei höre ich wie von einem Weibe in Kindesnöten, Angstrufe wie von einer Frau, die zum erstenmal Mutter wird: das Geschrei der Tochter Zion, die da aufstöhnt, ihre Hände flehend ausbreitet: »Wehe mir! Ach, erschöpft ist meine Seele[12], eine Beute der Mörder!«
Jeremia 4
Noua Traducere Românească
von Biblica1„Dacă te vei întoarce, Israel, zice DOMNUL, dacă te vei întoarce la Mine, dacă vei îndepărta spurcăciunile tale dinaintea Mea și nu vei mai rătăci,2dacă vei jura: «Viu este DOMNUL!», făcând lucrul acesta cu credincioșie, cu judecată și cu dreptate, atunci neamurile vor fi binecuvântate în El și se vor lăuda cu El.3Căci așa vorbește DOMNUL bărbaților din Iuda și din Ierusalim: «Desțeleniți‑vă un ogor nou și nu semănați între spini!4Tăiați‑vă împrejur pentru DOMNUL, circumcideți‑vă inimile, bărbați ai lui Iuda și locuitori ai Ierusalimului! Altfel, mânia Mea va izbucni ca un foc și va arde fără să mai poată fi stinsă, din cauza răutății faptelor voastre.
Invazie din nord
5Dați de știre în Iuda, vestiți în Ierusalim și spuneți: ‘Sunați din trâmbiță[1] în țară!’ Strigați în gura mare și ziceți: ‘Strângeți‑vă și să mergem în cetățile fortificate!’6Înălțați un steag îndreptat spre Sion! Fugiți și nu vă opriți! Căci Eu aduc, din nord, nenorocirea și un mare prăpăd!»“7Leul a ieșit din tufișul său și cel ce distruge neamurile a pornit la drum. El a ieșit din locul său ca să prefacă țara într‑o pustie. Cetățile tale vor zăcea în ruină, fără niciun locuitor.8De aceea, incingeți‑vă cu saci, jeliți și gemeți, căci mânia aprigă a DOMNULUI nu s‑a îndepărtat de la noi.9„În ziua aceea, zice DOMNUL, regele și conducătorii își vor pierde curajul, preoții vor fi îngroziți și profeții vor rămâne înmărmuriți.“10Eu am zis: – O, Stăpâne DOAMNE! Într-adevăr ai înșelat poporul acesta și Ierusalimul când ai zis: „Veți avea pace!“ Iată că sabia este la gâtul lor!11– În vremea aceea se va zice poporului acestuia și Ierusalimului că un vânt arzător suflă din înălțimile pleșuve ale pustiei pe drumul fiicei poporului Meu, nu ca să vânture, nici ca să curețe.12Totuși, un vânt și mai puternic va veni de la Mine! Acum însă Îmi voi rosti judecățile împotriva lor.13Iată, nimicitorul înaintează ca norii, carele lui sunt ca o vijelie, iar caii lui sunt mai rapizi decât vulturii. Vai de noi, căci vom fi distruși!14Curățește‑ți inima de rău, Ierusalime, ca să fii izbăvit! Până când vei păstra gânduri nelegiuite în inima ta?15Căci o voce strigă din Dan și anunță nenorocirea din muntele lui Efraim.16„Aduceți aminte neamurilor lucrul acesta! Iată, vestiți în Ierusalim că niște asediatori vin dintr‑o țară îndepărtată și își ridică glasurile împotriva cetăților lui Iuda.17Ca paznicii unui ogor, așa înconjoară ei Ierusalimul, căci s‑a răzvrătit împotriva Mea, zice DOMNUL.18Căile și faptele tale au adus acestea asupra ta. Aceasta este pedeapsa pentru răutatea ta. Ce amară este și cum te pătrunde până în inimă!“19Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Mă zvârcolesc de durere! Ah, zidurile inimii mele! Cum îmi zvâcnește inima! Nu pot rămâne tăcut! Sufletul meu a auzit sunetul trâmbiței și strigătul de război.20Se vestește dărâmare după dărâmare, căci toată țara este devastată. Corturile îmi sunt dărâmate deodată, iar acoperișul într‑o clipă.21Până când voi vedea steagul și voi auzi sunetul trâmbiței?22„Cei din poporul Meu sunt nebuni[2]; ei nu Mă cunosc. Sunt niște copii fără minte, lipsiți de discernământ. Sunt pricepuți să facă răul; nu știu să facă binele.“23Mă uit la pământ și iată că este pustiu și gol. Mă uit la ceruri și iată că lumina lor nu mai este.24Mă uit la munți și iată că ei se cutremură iar toate dealurile se clatină.25Mă uit și iată că nu mai este niciun om și toate păsările cerului au fugit.26Mă uit și iată că livada este un pustiu și toate cetățile ei sunt dărâmate înaintea DOMNULUI și înaintea aprigei Lui mânii.27Căci așa vorbește DOMNUL: „Toată țara va fi pustiită, însă nu o voi distruge complet.28Din cauza aceasta pământul va boci, iar cerurile de sus se vor întuneca. Eu am vorbit și am plănuit aceasta! Nu‑Mi pare rău și nici nu Mă voi răzgândi!“29La vuietul călăreților și la strigătul arcașilor toți cei din cetăți o iau la fugă; se ascund în păduri și se urcă pe stânci. Toate cetățile sunt părăsite și nimeni nu mai locuiește în ele.30Iar tu, cea pustiită, ce vei face? Te vei îmbrăca în roșu[3], te vei împodobi cu giuvaiere de aur și îți vei machia ochii cu antimoniu? Degeaba te vei înfrumuseța! Iubiții tăi te disprețuiesc și vor să‑ți ia viața.31Căci aud niște strigăte ca ale unei femei în chinurile nașterii, strigăte ale unei femei care naște pentru prima oară. Este glasul fiicei Sionului care răsuflă greu și își întinde mâinile, zicând: „Vai de mine! Căci mi‑e sufletul epuizat din cauza ucigașilor!“