1Ein Lied von Asaf. Gott ist gut zu Israel, zu allen, die ein reines Herz haben. Das kann niemand bestreiten!2Ich aber wäre beinahe gestrauchelt; es fehlte nicht viel, und ich wäre zu Fall gekommen.3Denn ich beneidete die überheblichen Menschen: Ihnen geht es so gut, obwohl Gott ihnen gleichgültig ist.4Ihr Leben lang haben sie keine Schmerzen, sie strotzen vor Gesundheit und Kraft.5Sie müssen sich nicht abplagen wie andere Menschen, und die täglichen Sorgen sind ihnen ganz und gar fremd.6Wie ein Schmuckstück tragen sie ihren Stolz zur Schau, ja, sie prahlen sogar mit ihren Gewalttaten.7In ihren feisten Gesichtern spiegelt sich die Bosheit ihres Herzens wider.8Mit Verachtung schauen sie auf andere herab und verhöhnen sie, mit zynischen Worten setzen sie jeden unter Druck.9Sie tun, als kämen ihre Worte vom Himmel; sie meinen, ihre Sprüche seien für die ganze Menschheit wichtig.10Darum läuft sogar Gottes Volk ihnen nach, gierig saugt es ihre Worte auf wie frisches Wasser.[1]11Denn diese eingebildeten Leute sagen: »Gott kümmert sich um nichts – wie sollte er auch? Er thront weit oben und weiß nicht, was sich hier unten abspielt!«12Selbstsicher und sorglos leben sie in den Tag hinein, ihr Vermögen und ihre Macht werden immer größer.13War es denn völlig umsonst, dass ich mir ein reines Gewissen bewahrte und mir nie etwas zuschulden kommen ließ?14Jeder Tag wird mir zur Qual, eine Strafe ist er schon am frühen Morgen!15Hätte ich mir vorgenommen: »Ich will genauso vermessen reden wie sie!«, dann hätte ich dein ganzes Volk verraten.16Also versuchte ich zu begreifen, warum es dem Gottlosen gut und dem Frommen schlecht geht, aber es war viel zu schwer für mich.17Schließlich ging ich in dein Heiligtum, und dort wurde mir auf einmal klar: Entscheidend ist, wie ihr Leben endet!18Du stellst sie auf schlüpfrigen Boden und wirst sie ins Verderben stürzen.19Ganz plötzlich wird sie das Entsetzen packen, sie werden ein Ende mit Schrecken nehmen.20Wie ein Traum beim Erwachen verschwindet, so vergehen sie, wenn du dich erhebst, o Herr.21Als ich verbittert war und mich vor Kummer verzehrte,22da war ich dumm wie ein Stück Vieh, ich hatte nichts begriffen.23Jetzt aber bleibe ich immer bei dir, und du hältst mich bei der Hand.24Du führst mich nach deinem Plan und nimmst mich am Ende in Ehren auf.25Herr, wenn ich nur dich habe, bedeuten Himmel und Erde mir nichts.26Selbst wenn meine Kräfte schwinden und ich umkomme, so bist du, Gott, doch allezeit meine Stärke – ja, du bist alles, was ich brauche[2]!27Eines ist sicher: Wer dich ablehnt, wird zugrunde gehen; du vernichtest jeden, der dir die Treue bricht.28Ich aber darf dir immer nahe sein, das ist mein ganzes Glück! Dir vertraue ich, HERR, mein Gott; von deinen großen Taten will ich allen erzählen.
1Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată.2Cât despre mine, erau să mi se îndoaie picioarele, era cât pe ce să‑mi alunece pașii,3căci îi invidiam pe cei lăudăroși când vedeam bunăstarea celor răi.4Căci ei n‑au parte de remușcări până la moarte, iar trupul le este plin de grăsime.[1]5N‑au parte de necazul muritorului de rând și nu sunt loviți ca alți oameni.6De aceea mândria le este lănțișor la gât, iar violența îi învelește ca o manta.7Le iese ochiul din orbită,[2] iar imaginațiile inimii lor întrec măsura.8Iau în derâdere și vorbesc cu răutate; vorbesc de sus cu asuprire.9Își înalță gura până la ceruri, iar limba lor cutreieră pământul.10De aceea poporul Lui se întoarce la ei și soarbe ape din plin de la ei.11Ei zic: „Cum să știe Dumnezeu și cum ar putea afla Cel Preaînalt?“12Iată, așa sunt cei răi: liniștiți pe vecie și crescând în bogăție.13Într-adevăr, degeaba mi‑am curățit inima și mi‑am spălat mâinile în nevinovăție,14căci sunt lovit toată ziua și am parte de pedeapsă în fiecare dimineață.15Dacă aș zice: „Vreau să pot vorbi și eu așa!“, iată că aș trăda generația fiilor Tăi.16Când m‑am gândit la aceste lucruri ca să le înțeleg, a fost o îndeletnicire obositoare pentru mine,17până când am venit la Sfântul Lăcaș al lui Dumnezeu și am luat aminte la sfârșitul lor.18Într-adevăr, Tu îi așezi în locuri alunecoase, îi arunci în dezastru.19Cum sunt pustiiți într‑o clipă! Sunt nimiciți, sfârșiți prin lovituri năprasnice.20Ei sunt ca un vis la deșteptare. Stăpâne, când Te trezești, le vei disprețui chipul.21Când mi se amăra inima și eram străpuns în rărunchii mei,22eram fără minte și nu știam nimic; eram ca un animal înaintea Ta.23Însă eu totdeauna sunt cu Tine! Tu mă ții de mâna dreaptă,24mă călăuzești cu sfatul Tău și apoi mă vei lua în slavă.25Pe cine am eu în ceruri în afară de Tine? Iar pe pământ nu‑mi găsesc plăcerea în nimeni, ci doar în Tine.26Carnea și inima pot să mi se prăpădească, dar Dumnezeu este stânca inimii mele și partea mea de moștenire pe vecie.27Căci iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri. Tu nimicești pe oricine curvește, abătându‑se de la Tine.28Cât despre mine, este bine să fiu lângă Dumnezeu. Am făcut din Stăpânul DOMN adăpostul meu; voi povesti toate lucrările Tale!