1Aber Gott hatte Noah, die wilden Tiere und die Nutztiere, die bei ihm in der Arche waren, nicht vergessen.[1] Er ließ einen Wind über die Erde wehen, und das Wasser begann zu sinken.2Die Quellen der Tiefe versiegten, die Schleusen des Himmels schlossen sich, und der Regen hörte auf[2].3Allmählich floss das Wasser ab. Hundertfünfzig Tage nach Beginn der Flut[3] war es wieder so weit gesunken,4dass die Arche auf dem Gebirge Ararat aufsetzte. Das geschah am 17. Tag des 7. Monats.5Der Wasserstand fiel weiter[4]. Am 1. Tag des 10. Monats konnte man die ersten Berggipfel ´aus dem Wasser ragen` sehen.6Weitere vierzig Tage später öffnete Noah das Fenster, das er an der Arche angebracht hatte,7und ließ einen Raben hinaus. Der Rabe ´kam nicht mehr zurück`, sondern flog hin und her, bis die Erde wieder trocken war.[5]8Nach dem Raben ließ Noah eine Taube fliegen, um herauszufinden, ob das Wasser abgelaufen war.9Die Taube fand keinen Platz, an dem sie sich niederlassen konnte, weil die Erde noch überall von Wasser bedeckt war; deshalb kehrte sie wieder zu Noah zurück. Noah streckte die Hand aus und holte sie wieder zu sich in die Arche.10Er wartete eine Woche und ließ sie erneut fliegen.11Diesmal kam sie ´erst` am Abend zurück. Im Schnabel hatte sie ein frisches Blatt vom Ölbaum. Da wusste Noah, dass das Wasser abgelaufen war.12Er wartete eine weitere Woche, bis er die Taube zum dritten Mal fliegen ließ. Diesmal kam sie nicht mehr zu ihm zurück.
Noah, seine Familie und die Tiere verlassen die Arche
13In dem Jahr, in dem Noah 601 Jahre alt wurde[6], am 1. Tag des 1. Monats, war das Wasser abgelaufen. Noah öffnete das Dach der Arche und stellte fest, dass kein Wasser mehr zu sehen war.14Am 27. Tag des 2. Monats war der Boden schließlich ganz trocken.15Gott sagte zu Noah:16»Verlass jetzt mit deiner Frau, deinen Söhnen und deinen Schwiegertöchtern die Arche.17Lass alle Tiere, die du mitgenommen hast, die Vögel, die Landtiere und die Kriechtiere, hinaus ins Freie. Es soll auf der Erde wieder von Tieren wimmeln, sie sollen sich vermehren und die Erde bevölkern.«18Also verließ Noah mit seiner Frau, seinen Söhnen und seinen Schwiegertöchtern das Schiff.19Auch die Tiere kamen heraus, all die verschiedenen Arten, von den Kriechtieren bis zu den Vögeln[7].
Gott schließt einen Bund mit den Menschen
20Dann baute Noah für den HERRN einen Altar. Er wählte von allen reinen Tier- und Vogelarten einige Tiere aus[8] und brachte sie auf dem Altar als Brandopfer dar.21Der HERR roch den besänftigenden Duft des Opfers und sagte sich: »Nie wieder werde ich der Menschen wegen die Erde verfluchen! Denn es ist nun einmal so, dass ihre Gedanken zum Bösen führen, und zwar schon von Kindheit an.[9] Nie wieder werde ich alles Leben vernichten, wie ich es getan habe.22´Von nun an gilt:` Saat und Ernte, Frost und Hitze, Sommer und Winter, Tag und Nacht werden nicht aufhören, solange die Erde besteht.«
1.Mose 8
Noua Traducere Românească
von Biblica1Dumnezeu Și‑a adus aminte[1] de Noe și de toate vietățile sălbatice și toate vitele care erau cu el în arcă. Dumnezeu a făcut să sufle un vânt peste pământ, iar apele s‑au potolit.2Izvoarele adâncului și stăvilarele cerului au fost închise, iar ploaia din cer a fost oprită.3Apele au început să se retragă de pe pământ. La sfârșitul celor o sută cincizeci de zile, ele au scăzut,4iar în luna a șaptea, în a șaptesprezecea zi a lunii, arca s‑a oprit pe munții Ararat.5Apele au continuat să scadă până în luna a zecea, iar în ziua întâi a lunii a zecea, s‑au văzut vârfurile munților.6După patruzeci de zile,[2] Noe a deschis fereastra arcei pe care a făcut‑o7și a trimis afară un corb, care a ieșit, ducându‑se și întorcându‑se, până când apele de pe pământ au secat.8Apoi a trimis un porumbel ca să vadă dacă apele de pe suprafața pământului au scăzut.9Dar porumbelul n‑a găsit niciun loc de odihnă pentru talpa piciorului său și s‑a întors la Noe în corabie, căci încă mai era apă pe suprafața întregului pământ. Noe și‑a întins mâna, l‑a luat și l‑a adus la el în arcă.10A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul afară din arcă.11Porumbelul s‑a întors la el seara și iată că în ciocul lui avea o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a înțeles că apele de pe pământ scăzuseră.12A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul, dar acesta nu s‑a mai întors la el.13În anul șase sute unu[3], în prima lună, în ziua întâi a lunii, apele secaseră de pe pământ. Noe a dat la o parte învelitoarea arcei, s‑a uitat și iată că suprafața pământului era uscată.14În a douăzeci și șaptea zi a lunii a doua, pământul era uscat.15Atunci Dumnezeu i‑a vorbit lui Noe, zicând:16„Ieși din arcă, tu, împreună cu soția ta, cu fiii tăi și cu soțiile acestora.17Scoate afară toate vietățile, de orice fel, care sunt cu tine – păsări, animale[4] și orice animal care se târăște pe pământ[5] – pentru ca ele să se răspândească pe pământ, să fie roditoare și să se înmulțească.“ (1Mo 1,24)18Astfel, Noe a ieșit din arcă împreună cu fiii săi, cu soția sa și cu soțiile fiilor săi.19De asemenea, orice vietate, orice târâtoare și orice pasăre, tot ce mișună pe pământ, potrivit familiilor lor, au ieșit și ele din arcă.20Atunci Noe a zidit un altar DOMNULUI, a luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și le‑a adus ca ardere‑de‑tot pe altar.21DOMNUL a simțit aroma plăcută și a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza omului, căci[6] înclinația inimii lui este rea din tinerețe, și nici nu voi mai distruge toate viețuitoarele, așa cum am făcut‑o.22Atât timp cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.“