Psalm 104 | Menge Bibel

1 Lobe* den HERRN, meine Seele! O HERR, mein Gott, wie bist du so groß! In Erhabenheit* und Pracht bist du gekleidet, 2 du, der in Licht sich hüllt wie in ein Gewand, der den Himmel ausspannt wie ein Zeltdach, 3 der die Balken seines Palastes im Wasser festlegt, der Wolken macht zu seinem Wagen, einherfährt auf den Flügeln des Windes; 4 der Winde zu seinen Boten bestellt, zu seinen Dienern lohendes Feuer*. 5 Er hat die Erde gegründet auf ihre Pfeiler*, so daß sie in alle Ewigkeit nicht wankt. 6 Mit der Urflut gleich einem Kleide bedecktest du sie: bis über die Berge standen die Wasser; 7 doch vor deinem Schelten* flohen sie, vor der Stimme deines Donners wichen sie angstvoll zurück. 8 Da stiegen die Berge empor, und die Täler senkten sich an den Ort, den du ihnen verordnet. 9 Eine Grenze hast du gesetzt, die sie nicht überschreiten: sie dürfen die Erde nicht nochmals bedecken. 10 Quellen läßt er den Bächen zugehn: zwischen den Bergen rieseln sie dahin; 11 sie tränken alles Getier des Feldes, die Wildesel löschen ihren Durst; 12 an ihnen wohnen die Vögel des Himmels, lassen ihr Lied aus den Zweigen erschallen. 13 Er tränkt die Berge aus seinem Himmelspalast: vom Segen deines Schaffens wird die Erde satt. 14 Gras läßt er sprossen für das Vieh und Pflanzen für den Bedarf der Menschen, um Brotkorn aus der Erde hervorgehn zu lassen und Wein, der des Menschen Herz erfreut; 15 um jedes Antlitz erglänzen zu lassen vom Öl und durch Brot das Herz des Menschen zu stärken. 16 Es trinken sich satt die Bäume des HERRN, die Zedern des Libanons, die er gepflanzt, 17 woselbst die Vögel ihre Nester bauen, der Storch, der Zypressen zur Wohnung wählt. 18 Die hohen Berge gehören den Gemsen, die Felsen sind der Klippdachse Zuflucht. 19 Er hat den Mond gemacht zur Bestimmung der Zeiten, die Sonne, die ihren Niedergang kennt. 20 Läßt du Finsternis entstehn, so wird es Nacht, da regt sich alles Getier des Waldes: 21 die jungen Löwen brüllen nach Raub, indem sie von Gott ihre Nahrung fordern. 22 Geht die Sonne auf, so ziehn sie sich zurück und kauern* in ihren Höhlen; 23 dann geht der Mensch hinaus an seine Arbeit und an sein Tagwerk bis zum Abend. 24 Wie sind deiner Werke so viele, o HERR! Du hast sie alle mit Weisheit geschaffen, voll ist die Erde von deinen Geschöpfen*. 25 Da ist das Meer, so groß und weit nach allen Seiten: drin wimmelt es ohne Zahl von Tieren klein und groß. 26 Dort fahren die Schiffe einher; da ist der Walfisch, den du geschaffen, darin sich zu tummeln. 27 Sie alle schauen aus zu dir hin*, daß du Speise ihnen gebest zu seiner Zeit; 28 gibst du sie ihnen, so lesen sie auf; tust deine Hand du auf, so werden sie satt des Guten; 29 doch verbirgst du dein Angesicht, so befällt sie Schrecken; nimmst du weg ihren Odem*, so sterben sie und kehren zurück zum Staub, woher sie gekommen. 30 Läßt du ausgehn deinen Odem*, so werden sie geschaffen, und so erneust du das Antlitz der Erde. 31 Ewig bleibe die Ehre des HERRN bestehn, es freue der HERR sich seiner Werke! 32 Blickt er die Erde an, so erbebt sie; rührt er die Berge an, so stehn sie in Rauch. 33 Singen will ich dem HERRN mein Leben lang, will spielen* meinem Gott, solange ich bin. 34 Möge mein Sinnen ihm wohlgefällig sein: ich will meine Freude haben am HERRN! 35 Möchten die Sünder verschwinden vom Erdboden und die Gottlosen nicht mehr sein! – Lobe den HERRN, meine Seele! Halleluja!

Noua Traducere Românească

1 Suflete al meu, binecuvântează‑L pe DOMNUL! DOAMNE, Dumnezeul meu, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu splendoare și măreție! 2 Tu Te învelești cu lumina ca și cu o manta; Tu întinzi cerurile ca pe un cort, 3 și pui grinzile odăilor Tale de sus pe ape. Din nori Îți faci car și umbli pe aripile vântului. 4 El îi face pe îngerii Săi duhuri* și pe slujitorii Săi – un foc arzător. 5 Tu ai statornicit pământul pe temeliile lui, ca să nu se clatine niciodată. 6 L‑ai acoperit cu adâncul ca și cu o haină. Apele stăteau pe munți, 7 dar la mustrarea Ta au fugit, la bubuitul tunetului Tău au luat‑o la fugă. 8 S‑au scurs de pe munți, au coborât în văi, în locul pe care l‑ai hotărât pentru ele. 9 Le‑ai pus un hotar peste care nu au voie să treacă, ca să nu se întoarcă și să acopere pământul. 10 Tu faci să țâșnească izvoarele în albii uscate* și ele curg printre munți. 11 Toate vietățile câmpului se adapă din ele și măgarii sălbatici își potolesc setea acolo. 12 Pe malul lor își fac cuibul păsările cerului care‑și fac auzit glasul din frunziș. 13 Din odăile de sus, Tu uzi munții; pământul se satură de rodul lucrărilor Tale. 14 Tu faci să crească iarbă pentru vite și verdețuri pe care omul să le cultive. Faci să iasă hrană din pământ: 15 vin care înveselește inima omului, ulei care dă strălucire feței și pâine care întărește inima omului. 16 Copacii DOMNULUI sunt bine udați, cedrii Libanului pe care El i‑a sădit. 17 În ei își fac cuibul păsările; barza își are casa în chiparoși. 18 Munții cei înalți sunt ai țapilor sălbatici, iar stâncile sunt un adăpost pentru viezurii de stâncă.* 19 El a făcut luna să arate vremurile, iar soarele știe când să apună. 20 Tu aduci întunericul și se face noapte; atunci toate vietățile pădurii încep să mișune. 21 Puii de leu rag după pradă, cerându‑și hrana de la Dumnezeu. 22 Când răsare soarele, se adună și se culcă în vizuinile lor. 23 Atunci iese omul la lucrul lui, la munca lui – până seara. 24 Ce multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Pe toate le‑ai făcut cu înțelepciune; pământul este plin de vietățile* Tale. 25 Iată marea cât de încăpătoare și de întinsă este! Acolo mișună vietăți fără număr, viețuitoare mici și mari. 26 Corăbiile o străbat, în ea se joacă Leviatanul*, pe care l‑ai întocmit Tu. 27 Toate nădăjduiesc în Tine ca să le dai hrana la vreme. 28 Când Tu le‑o dai, ele o primesc; când Tu Îți deschizi mâna, ele se satură de bunătăți. 29 Când Îți ascunzi fața, ele se îngrozesc; când le iei suflarea, ele mor și se întorc în țărână. 30 Când Îți trimiți Duhul*, ele sunt create, înnoind astfel fața pământului. 31 Fie ca slava DOMNULUI să rămână pe vecie! DOMNUL să Se bucure de lucrările Sale, 32 El, Care atunci când privește pământul, acesta se cutremură, iar când atinge munții, aceștia fumegă. 33 Voi cânta DOMNULUI cât voi trăi! Voi cânta spre lauda Dumnezeului meu cât voi fi! 34 Fie‑I plăcută cugetarea mea! Eu mă voi bucura în DOMNUL. 35 Să piară păcătoșii de pe pământ, și cei răi să nu mai fie! Suflete al meu, binecuvântează‑L pe DOMNUL! Lăudați‑L pe DOMNUL!*

Psalm 104 | Menge Bibel Noua Traducere Românească