1Oare nu are omul o viață plină de trudă[1] pe pământ? Oare nu sunt zilele lui ca ale unui zilier[2]? (Is 40:2)2Ca un rob care tânjește după umbră sau ca un zilier care își așteaptă plata,3așa am avut și eu parte de luni de deșertăciune și nopți de necaz mi s‑au dat.4Când mă culc, mă întreb: «Când mă voi trezi?» Dar noaptea e așa de lungă și mă frământ până în zori.5Carnea îmi este acoperită de viermi și de coji pământii; pielea îmi crapă și supurează.6Zilele mele sunt mai iuți decât suveica țesătorului și se sfârșesc fără speranță.7Adu‑Ți aminte, Dumnezeule, că viața mi‑e doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea binele.8Ochiul care mă privește nu mă va mai vedea; ochii Tăi vor fi asupra mea, dar eu nu voi mai fi.9Ca norul care se risipește și trece, tot așa cel ce se coboară în Locuința Morților[3] nu se va mai ridica.10Nu se va mai întoarce la casa lui și nu‑și va mai cunoaște locul.11De aceea eu nu voi tăcea, ci, în necazul duhului meu, voi vorbi, în amărăciunea sufletului meu, mă voi plânge!12Sunt eu Marea sau un monstru al mării, de ai pus o strajă în jurul meu?13Când zic: «Patul meu mă va mângâia și așternutul îmi va alina plângerea!»,14atunci Tu mă înspăimânți cu vise și mă îngrozești cu vedenii.15Așa că aș alege mai bine sugrumarea, mai bine moartea, decât aceste oase.16Le disprețuiesc…! Nu voi trăi în veci! Lasă‑mă, căci doar o suflare îmi sunt zilele!17Ce este omul, ca să‑l apreciezi și să‑ți îndrepți inima spre el,18să‑l cercetezi în fiecare dimineață și să‑l încerci în orice clipă?19Nu vei înceta oare să te mai uiți la mine și să mă lași astfel singur, măcar până‑mi înghit saliva?20Dacă am păcătuit, ce Ți‑am făcut Ție, Veghetor al oamenilor? De ce m‑ai luat drept țintă? Am devenit o povară pentru Tine?21De ce nu‑mi ierți fărădelegea și nu‑mi dai la o parte nelegiuirea? Căci acum mă voi culca în țărână, mă vei căuta, dar nu voi mai fi.“