1Omul născut din femeie are zile puține, dar pline de necaz.2Răsare ca o floare și se usucă; fuge ca o umbră și nu rămâne.3Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om? Mă chemi Tu la judecată cu Tine?4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat? Nimeni!5Zilele omului sunt hotărâte. Tu cunoști numărul lunilor lui și i‑ai pus hotare pe care nu le poate trece.6Așa că întoarce‑Ți privirea de la el și lasă‑l, în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.7Căci, pentru un copac, mai este speranță: dacă este tăiat, el continuă să se schimbe, și lăstarii lui nu încetează să crească.8Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ și‑i piere trunchiul în țărână,9la mireasma apei va înmuguri și va da ramuri ca o plantă.10Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga; omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.11Așa cum apele se evaporă din mare, iar râul seacă și se usucă,12tot așa omul se culcă și nu se mai ridică; cât vor fi cerurile nu se mai trezește, nici nu se mai scoală din somnul lui.13O, de m‑ai ascunde în Locuința Morților, de m‑ai acoperi până Îți trece mânia și de mi‑ai hotărî o vreme când să‑Ți amintești de mine!14Dacă un om moare, oare va mai trăi? În toate zilele trudei mele, aș aștepta până va veni schimbarea trupului meu.15Atunci mă vei chema, și‑Ți voi răspunde; vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.16Atunci îmi vei număra pașii și nu‑mi vei mai ține în seamă păcatul;17vei pecetlui fărădelegea mea într‑un sac și‑mi vei acoperi nelegiuirea.18Dar așa cum munții cad și se surpă, iar stânca este mutată din locul ei19și așa cum apa sapă în piatră, iar torenții spală pământul, tot așa distrugi Tu speranța omului.20Îl învingi pentru totdeauna și el se duce; îi schimbi înfățișarea și apoi îl izgonești.21Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe, dacă sunt înjosiți, el nu vede.22El simte doar durerea trupului său și bocește doar pentru sine.“